De ce mint copiii. Cum îi ajutăm să înţeleagă importanţa adevărului
0Într-un mediu foarte permisiv, copiii mint, dar la fel fac şi într-unul foarte restrictiv. Şi, atunci, care e soluţia? Specialiştii vorbesc despre conştientizarea de către copil a importanţei adevărului, dar şi despre conştientizarea consecinţelor minciunilor pe care le spun. Important pentru părinţi este să ştie că minciuna este un comportament învăţat, dar cu soluţii de dezvăţare.
"În procesul de creştere şi dezvoltare, copilul învaţă treptat să definească adevărul şi minciuna şi să stabilească relaţia dintre aceste concepte etice şi morale esenţiale în viaţă socială şi relaţională a viitorului adult. În primii ani de viaţă, copilul nu are formată baza gândirii concrete pentru a înţelege aceste noţiuni aşa cum sunt văzute din perspectiva adultului. În această etapă răspunsul copilului este influenţat decisiv de comportamentul părinţilor şi familiei extinse faţă de aceste valori importante sociale, în sensul validării sau invalidării unui anumit tip de comportament”, explică, pentru Adevărul, psihologul Ionuţ Ghiugan.
Ţinte-te de cuvânt în faţa lui!
Dar cum e mai important să previi decât să tratezi, mai bine este ca de la vârste fragede, copilul să ştie cât de important este adevărul.
„Copilul învaţă codul etic şi moral în timp, aşa cum învaţă toate comportamentele sociale şi relaţionale şi este obligatoriu să fie ajutat de părinţi să-şi fixeze adecvat aceste norme. Prin educaţie directă, dar mai ales prin puterea exemplului, părintele învaţă copilul să poată face diferenţa între minciunile <<albe>>, cele acceptate social (atitudine politicoasă faţă de celălalt în care anumite aspecte sunt ascunse sau exprimate parţial) şi minciunile <<negre>> ce pot forma deprinderi comportamentale antisociale (a înşela şi a manipula în mod deliberat pentru a obţine o recompensă sau a evita o pedeapsă, a promite ceva fără a te ţine de cuvânt doar pentru a obţine un beneficiu, etc.)”, mai spune renumitul psiholog.
Aşadar, nu toate minciunile sunt la fel, iar copilul trebuie să înţeleagă până unde merge toleranţa.
„O anumită categorie este cea a minciunilor protective. Copiii nu pot înţelege situaţii complexe de viaţă şi/sau cu puternic impact emoţional negativ (lipsa unui părinte, lipsurile materiale, conflictul intens dintre părinţi, etc.) şi atunci apelează la resursele interioare deja existente (imaginaţia şi fantasmele) pentru a genera mecanisme adaptative necesare supravieţuirii emoţionale şi psihice”, mai spune specialistul.
Minciuna pentru motivarea eşecului necesită o mare atenţie
Nu orice minciună înseamnă, automat, un semnal de alarmă. Un mic neadevăr, strecurat, într-o conduită, în general corectă, n-ar trebui să-i alarmeze pe părinţi. „Ceea ce trebuie să-l îngrijoreze pe un părinte este alegerea constantă a unui copil de a folosi minciuna ca o modalitate de a rezolva problemele existenţei, da a utiliza minciuna pentru a-şi motiva eşecul sau neasumarea responsabilităţilor specifice vârstei. Pentru a-l convinge să nu mintă, părinţii trebuie să ofere copilului soluţii alternative prin propria lor experienţă (să evite ei înşişi minciuna, să n-o încurajeze) pentru că cel mic este influenţat de acest comportament, de atitudinea părinţilor faţă de minciună”, mai spune cunoscutul psiholog.
O atitudine pozitivă a părinţilor în faţa minciunii copilului e de mai mare ajutor decât una negativă. Recompensarea sinceritatăţii este una dintre cele mai bune metode de a-l ţine departe de tentaţia minciunii. Iar când copilul este prins, totuşi, cu minciuna, cea mai eficientă este o atitudine calmă, cu analizarea cauzei pentru care copilul minte (pentru a evita o pedeapsă, pentru a atrage atenţia etc). De reţinut că nu predicile şi criticile sunt soluţia, pentru că ele vor genera şi mai multe minciuni, ci discuţiile deschise legate de aceste motive. Lecturarea unor povestioare despre minciuni şi consecinţele lor, într-o atmosferă degajată, urmată de discuţii cu copilul, pe marginea învăţămintelor pe care ar trebui să le tragă din text, i-ar fi, de asemenea, de ajutor.