Cum ne transformă în claustrofobi traumele copilăriei. Specialiştii explică de ce teama de spaţii înguste se moşteneşte şi ce o declanşează
0Claustrofobia nu este un moft, ci o tulburare chinuitoare care le dă celor cu o asemenea problemă stări de frică, leşin şi pierderea controlului. Teama iraţională de a rămâne blocaţi în spaţii strâmte are legătură cu experienţele copilăriei şi adolescenţei şi este declanşată de o serie de situaţii sau stimuli. Psihologii arată care sunt aceştia şi cum pot claustrofobii să-şi depăşească temerile.
Un lift aglomerat, o cameră fără ferestre, călătoria cu avionul ori metroul sau chiar o haină mai strânsă la gât sunt situaţii şi stimuli care pot declanşa claustrofobia.
“Claustrofobia se defineşte ca o tulburare anxioasă: persoanele care suferă de această tulburare prezintă o teamă iraţională de a rămâne blocaţi în spaţii mici sau închise. Oamenii care suferă de claustrofobie pot experimenta atât simptome fizice, cât şi simptome psihologice: anxietate şi panică, frisoane, dificultăţi de respiraţie, dureri în piept sau dureri de cap, ameţeli, senzaţie de leşin, teama de a-şi pierde controlul, sentimentul că spaţiul se îngustează tot mai mult”, explică, pentru Adevărul, psihologul Ionuţ Ghiugan.
Asocierea cu experienţe traumatizante mai vechi
Persoanele care suferă de claustrofobie asociază locurile înguste cu pericole iminente. Legăturile care se fac astfel sunt, de cele mai multe ori, consecinţe ale unui eveniment traumatic din copilărie. Spre exemplu, persoanele care în copilărie au stat, chiar şi pentru puţin timp, închise într-un dulap sau într-o cutie din care n-au mai putut ieşi, sau care, aflate într-o peşteră, n-au mai reuşit să găsească drumul înapoi, prezintă riscul de a dezvolta mai târziu claustrofobie. Iar exemplele nu sunt singulare. Tulburarea poate apărea oricând.
“Claustrofobia este, în general, rezultatul unei experienţe traumatice din trecutul persoanei (de obicei, din copilărie sau adolescenţă). Experienţele trăite au determinat asocierea unor spaţii închise sau mici cu sentimentul de panică şi de pericol iminent. De asemenea, comportamentul moştenit de la părinţi sau alte persoane semnificative reprezintă o cauză întâlnită în acest tip de fobie (de exemplu, o persoană claustrofobică are un copil, copilul observă comportamentul mamei şi dezvoltă aceeaşi frică)”, mai spune psihologul Ionuţ Ghiugan.
Claustrofobia duce la izolare şi depresie
Frica de spaţii înguste, teama de a nu avea scăpare din locuri strâmte provoacă, frecvent, atacuri de panică. Netratată, această tulburare poate duce la depresie. “Claustrofobia poate avea efecte sociale şi psihologice intens negative, deoarece persoana evită o gama largă de situaţii în care ea crede că va experimenta un atac de panică, ceea ce duce la izolare şi depresie”, explică renumitul psiholog.
Cum se tratează această tulburare
Veştile bune vin tot de la psihologi: există soluţii pentru temerile distorsionate asociate cu frica, soluţii care pot diminua anxietatea. “Primele simptome ale claustrofobiei se dezvoltă, de obicei, în timpul copilăriei sau în adolescenţă, iar în anumite cazuri acestea pot dispărea la vârsta adultă. În cazul în care aceste simptome nu dispar, tratamentul de specialitate este necesar, mai ales dacă simptomele interferează semnificativ cu viaţa de zi cu zi a persoanei. Psihoterapia este unul dintre cele mai eficiente tratamente în cazul claustrofobiei. În procesul terapeutic, clientul descrie situaţia care provoacă teamă sau frică. Împreună cu psihoterapeutul învaţă noi modalităţi adaptative de a interpreta stimulii fobici şi a gestiona situaţiile care generează anxietate şi determină comportamentul de evitare”, explică, pentru Adevărul, cunoscutul psiholog.
Psihoterapia îi ajută pe claustrofobi să evite gândurile anxiogene, să menţină sub control nivelul anxietăţii şi, în final, să se elibereze de această frică iraţională.