Zamolxiada, băutura care potoleşte setea drumeţilor la cote înalte. Cum se prepară licoarea pe crestele montane înzăpezite

„Cartea Munţilor“, de Bucura Dumbravă, lucrare apărută în anul 1920 şi reeditată patru ani mai târziu, cuprindea sfaturi utile pentru amatorii de drumeţii montane.

Drumeţiile montane începeau să devină o preocupare tot mai mare de timp liber pentru români în perioada interbelică. Cadrul natural generos îi atrăgea pe orăşeni spre înălţimile Carpaţilor, însă cei mai mulţi dintre ei abordau ascensiunile fără minime cunoştinţe în domeniu.

În anul 1920 apărea, la Editura Cartea Românească, o lucrare ce cuprindea sfaturi utile pentru amatorii de drumeţii montane, intitulată „Cartea Munţilor“. Semnată de Bucura Dumbravă (pseudonimul prozatoarei Fany Seculici), cartea era reeditată în 1924 sub egida „Hanul Drumeţilor -  Asociaţie Patriotică pentru răspândirea turismului şi crearea de parcuri naţionale în România”. 

În lucrarea amintită, la capitolul dedicat hranei necesare pentru o aventură la înălţimi, erau prezentate câteva sfaturi utile, în mare parte valabile şi în zilele noastre. 

„Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurei. Dar pentru că spiritualitatea aceasta nu e încă <de nasul nostrum> pământesc, un vis mai modest s'ar mulţumi cu neatârnarea dobitoacelor, care-şi găsesc îndestularea pe toate poienile. Am porni atunci la drum fără povară şi fără grija clipei când se vor isprăvi merindele şi va trebui, numai din pricina lor, să ne coborâm la vale. Că doar nu putem lua cu noi trei furgoane cu de ale mâncărei sau o coloană întreagă de voinici, cum zic cei din ţara Făgăraşului flăcăilor cari duc <porcul> la munte”, spune autoarea lucrării.

Bucura Dumbravă recunoaşte că într-o astfel de călătorie de mai multe ore sau zile spre culmile munţilor, turiştii sunt copleşiţi şi pedepsiţi cu nevoi fizice de care „musai” trebuie să ţină seama.

„Chestia hranei nefiind uşor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să măsurăm pretenţiile noastre. Slănină, brânză, pâine, ciocolată, mere şi ceaiu, iată un şir de bucate durabile, hrănitoare şi gustoase şi mult mai lesne de transportat decât cutiile de conserve”.

Un alt aliment neapărat necesar în drumeţii, conform autoarei, este zahărul. 

„Se'nţelege că trebuie şi zahăr pentru ceaiu. Zahărul este cel mai bun reconstituant. Şi dacă mai adăogăm o bucată de unt proaspăt în traistă, nu cred ca Lucul să se fi ospătat la vreunul din vestitele sale prânzuri ca

noi drumeţii. Că, de, dacă nu ne este încă îngăduit să bem roua de pe iarbă şi să mâncăm mirosul florilor, cu smerită supunere ne bucurăm de ceea ce e voie să facem, rădicând ceasul prânzului la rangul unei plăceri negative”.

Foamea de pe munte conţine spiritualitate

Pasionată de munte, Bucura Dumbravă pleca în fiecare primăvară la Sinaia, făcând excursii lungi în Bucegi, în Parâng, în Retezat şi în Făgăraş. Scriitoarea era însoţită de prieteni şi prietene, iar grupul era călăuzit de cei mai buni cunoscători ai munţilor.  

Autoarea Cărţii Munţilor spune că sentimentul de foame după ore de mers pe munte este cu totul altul decât nevoia de mâncare simţită în mod normal, jos, în ritmul cotidian.  

„Ce bună e această plăcere, după ce ai umblat cinci sau şapte ore de a rândul şi ţi-e foame! Căci alta e foamea de sus şi alta cea de jos: cu toată negativitatea ei, cu toată nevoia material din care se trage, foamea de sus conţine un pic de spiritualitate, fiind datorită unui avânt sufletesc spre frumuseţe şi spre culmi”.

Cum se prepară „Zamolxiada” 

În mod similar, setea după ore şi ore de urcat pe munte, este altfel resimţită de turişti, constata Bucura Dumbravă.

„Şi ce bună e setea, când ai umblat mult fără să găseşti apă, şi ţi-e cald! Te culci peste izvor şi sorbi, şi sorbi, şi eşti îndată convins de adevărata existenţă a ambroziei, pentru că ştii că această băutură a zeilor era uşoară şi dulce ca izvorul blagoslovit din care te adapi” 

Scriitoarea spune că în grupul ei de montaniarzi a găsit o licioare miraculoasă care ţine de sete, uşor de preparat la înălţimi. Băutura a fost botezată zamolxiadă. pentru că a fost închinată zeului suprem al dacilor.   

„Iar noi, drumeţii din Bucegi, am căutat un nume mai local pentru astfel de băuturi divine, şi am închinat lui Zamolxe un amestec de zăpadă cu zahăr şi cu câteva picături de lămâie, numindu-l zamolxiadă. Am văzut cu ochii mei pe cel mai turistic poet al nostru răpit până în cerul al şaptelea de vreo două zeci şi nouă de ceşti de zamolxiadă, pe care le băuse una după alta pe vârful Omului”.