Viața tumultuoasă a Cuviosului Paisie, ucraineanul canonizat de Biserica Ortodoxă la Mănăstirea Neamţ

La Mănăstirea Neamţ, pe 15 noiembrie a fiecărui an, este pomenit stareţul ucrainean Paisie, canonizat la aşezământul monahal din munţii Stânişoarei, care este cel mai vechi şi mai mare din Moldova.

Paisie Velicicovschi mai este cunoscut şi ca Paisie de la Neamţ sau Paisie cel Mare. A fost călugăr şi teolog cu o contribuţie hotărâtoare la înnoirea monahismului ortodox prin redescoperirea scrierilor patristice şi publicarea Filocaliei, o antologie din scrierile pustnicilor, monahilor şi clericilor ortodocşi din secolele IV - XV, majoritatea centrate pe practicarea virtuţilor şi a vieţii spirituale din mănăstiri, remarcându-se şi ca lingvist.

A fost un îndrumător al vieţii monahale din ţinutul Moldovei şi nu numai, fiind considerat o personalitate a istoriei Bisericii Ortodoxe. „De la dânsul ne-au rămas circa 300 de manuscrise copiate, mai multe traduceri, diferite învăţături, acesta dând naştere unei mişcări spirituale, un curent isihast numit «paisianism»“, spune preot dr. Florin Ţuşcanu, un erudit cercetător al vechilor arhive domneşti şi bisericeşti.

Paisie s-a născut la Poltava (Ucraina), la 21 decembrie 1722, având o viață tumultoasă. A studiat şi la Academia Duhovnicească din Kiev, care a fost înfiinţată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. A ajuns şi prin Ţările Române, la diverse mănăstiri şi schituri, apoi la Muntele Athos, unde a stat 17 ani. În anul 1763, pentru că Sfântul Munte se afla sub jurisdicţie otomană, stareţul pleacă de acolo.

O face împreună cu 64 de ucenici români şi slavi, revenind în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, unde organizează viaţa monahală pe principii foarte severe. Evenimentele istorice  aveau să-l aducă pe Paisie iar în ţinutul Neamţului. La sfârşitul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucovina de Nord a ajuns în posesia Imperiului Habsburgic, la fel şi lăcaşul pomenit. 

Cea mai impozantă biserică ctitorită de Ştefan cel Mare

„Temându-se de presiuni religioase (...), stareţul Paisie se refugiază cu cei 350 de monahi ai săi la Mănăstirea Secu (...) unde s-au aşezat la 14 octombrie 1775. S-au confruntat cu o acută lipsă de chilii, pe care au început a le zidi înăuntru şi pe dinafară de zidurile mănăstirii, precum şi prin pădure“, scrie Valentina Pelin în cartea „Paisianismul în contextul cultural şi spiritual sud-est şi est european (secolele XVIII-XIX)“.

În 1779 i s-a încredinţat conducerea Mănăstirii Neamţ, iar în volumul menţionat se mai arată că stareţul „a lăsat aici urmele cele mai durabile şi a avut influenţa cea mai mare asupra monahismului românesc. A reluat pe o scară mult mai vastă iniţiativele sale culturale, mai cu seamă activitatea literară. Echipe de traducători şi copişti lucrau la revizuirea şi traducerea în slavonă şi română a scrierilor filocalice“.

Neamţul acelor ani devenise centrul monahismului ortodox, şcoală de viaţă isihastă şi cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox.

Ucraineanul Paisie a trecut la cele veşnice în Postul Crăciunului, la 15 noiembrie 1794, în vârstă de 72 de ani, slujba de înmormântare fiind oficiată de episcopul Veniamin Costachi. A fost canonizat de BOR în 1992, care a stabilit praznicul său în ziua de 15 noiembrie.

Luna noiembrie are şi o altă semnificaţie deosebită la Mănăstirea Neamţ, pe data de 14 sărbătorindu-se sfinţirea bisericii ctitorite de voievodul Ştefan cel Mare în 1497, după lucrările care au durat 12 ani. A fost zidită pe locul alteia, ridicată de domnul Petru Muşat şi care a fost grav avariată de un cutremur, cel mai probabil, după cum susţin istoricii, cel din 1471.

Biserica este printre ultimele ale domniei sale şi tocmai din această cauză s-a dorit să fie o construcţie unică, impunătoare, atât din punct de vedere artistic, cât şi arhitectural. Iar întâmplarea a făcut ca sfinţirea ei să se facă într-un context istoric aparte, la puţin timp după ce oastea moldovenilor învingea, în octombrie 1497, la Codrii Cosminului, pe polonezii conduşi de regele Albert.