Legătura dintre echipamentul de munte şi portul popular. Care erau hainele şi „dichisul“ drumeţului acum 100 de ani
0Drumeţiile montane începeau au început să devină o preocupare tot mai mare de timp liber pentru români în perioada interbelică.
În anii dintre cele două mari războaie mondiale, cadrul natural generos îi atrăgea pe românii care locuiau în oraşe spre înălţimile Carpaţilor. Cei mai mulţi abordau însă ascensiunile montane fără minime cunoştinţe în domeniu.
În anul 1920 apărea, la Editura Cartea Românească, o lucrare ce cuprindea sfaturi utile pentru amatorii de drumeţii montane, intitulată „Cartea Munţilor“. Semnată de Bucura Dumbravă (pseudonimul prozatoarei Fany Seculici), cartea era reeditată în 1924 sub egida „Hanul Drumeţilor - Asociaţie Patriotică pentru răspândirea turismului şi crearea de parcuri naţionale în România”.
În lucrarea amintită, la capitolul „Hainele şi dichisul drumeţului“, erau prezentate câteva sfaturi utile, valabile şi astăzi, despre echipamentul indicat pentru o ascensiune pe munte.
„Un vestit alpinist italian scrie într'o frumoasă carte despre muntele Cervin, că cea mai bună îmbrăcăminte pentru turist sunt hainele lui vechi, care nu-l stânjenesc în mişcări. Dar această părere e învechită, pentru că e greşită“, spunea Bucura Dumbravă la începutul capitolului.
Autoarea Cărţii Munţilor demonstra că echipamentul constituie o parte integrantă a forţelor drumeţului.
„Ghete groase ţintuite şi unse mereu cu grăsime, ca să fie tot odată moi şi impermeabile, jambiere, un costum bine croit şi bine cusut dintr'o stofă trainică, - catifeaua groasă e admirabilă, ca şi ţesăturile româneşti, călugăreşti sau ţărăneşti, - o manta de ploaie şi un sweater sau vestă îmblănită, sunt lucrurile de care turistul nu poate să se lipsească, atât din punct de vedere practic, ca şi din cel estetic“.
Turiştii prost echipaţi: „Junghie, tuse şi sdreanţă“
Dincolo de utilitatea pe munte, echipamentul trebuie să corespundă şi din punct de vedere estetic, era de părere Bucura Dumbravă.
„Estetica este tot atât de însemnată pe munte ca în saloane. Ea este însemnată faţă de tovarăşi, precum şi faţă de munţi, a căror armonie nu trebue rănită prin linii sau culori urâte“.
Autoarea lucrării susţine că orăşenii au descoperit funcţia estetică a hainelor „după multe cugetări şi experienţe“, adevăra pe care ţăranul român îl îndeplineşte din instinct.
„În straiele sale seculare el e totdeauna în armonie cu natura. Şi oare de ce sunt frumoase hainele ţărăneşti? Pentru că ele nici nu ascund liniile trupului, nici nu le arată cu vreun gând provocator, ci le urmăresc cu cuviinţă şi cu logică. Cuviincioasă şi logică să fie şi îmbrăcămintea drumeţului“
Bucura Dumbravă dă şi un exemplu pentru a descrie cum erau priviţi în acele vremuri turiştii care nu se echipau adecvat pe munte. Ea povesteşte că o călăuză cunoscută a Sinaiei, vestitul Ioniţă Chioru, avea un simţ deosebit pentru estetica drumeţilor:
„Când întâlneam o ceată de turişti improvizaţi, cu pantaloni şi surtucuri de oraş, şi femeile cu ghetuţe de lac şi pălării înflorite, şi ne întrebam: <Cine-or fi ăştia?>, Ioniţă Chioru zicea cu dispreţ: <Cine să fie? Junghie, tuse şi sdreanţă>“.
Autoarea Cărţii Munţilor insista şi pentru îmbrăcămintea potrivită, dar şi pe igiena personală în timpul drumeţiilor montane:
„Dar cu toată îmbrăcămintea potrivită şi cu nouă cojoace peste ea, drumeţul va tremura toată noaptea şi nu se va simţi bine, dacă, sosind la popasul de seară, el nu va lua o baie sau cel puţin, unde e un râu, o cascadă sau un izvor în apropriere, nu se va spăla pe tot trupul înfierbântat. Nimic nu-l va odihni mai bine decât această toaletă făcută de cu seara“.
„Dichisul alpinistului“ mai spunea Bucura Dumbravă se întregeşte printr-un rucsac („o traistă elveţiană, - bună de toate, fie pentru merinde, fie pentru un schimb de rufe şi alte mărunţisuri, sau pentru flori“), în timp ce bastonul e facultativ.