Ante castrum Nempch. Istorii din alte veacuri despre o fortăreaţă medievală: Cetatea Neamţ
0În decursul veacurilor, fortificaţia din Neamț care străjuia Valea Ozanei a cunoscut perioade de glorie şi decădere, prima atestare documentară datând din timpul regelui Sigismund de Luxemburg.
Se întâmpla la 2 februarie 1395, când regele ungar a asediat-o, într-un act emis de cancelaria acestuia menţionându-se „Ante castrum Nempch“. Despre cetatea amplasată pe culmea Pleşu, deasupra oraşului Târgu Neamţ, se ştie că a fost constrută în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), diverse lucrări fiind şi-n vremea altor voievozi, între care şi Ştefan cel Mare.
După moartea ctitorului, pe tronul Moldovei a urmat Ştefan I Muşat (1364-1399), sprijinit de dinastia Jagellonă, care a recunoscut, pe 6 ianuarie 1395, suzeranitatea poloneză. „Tratatul prevedea participarea domnului cu armele împotriva oricărui duşman al Poloniei, chiar şi împotriva craiului Ungariei“, se arată în „Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor“, apărută în 2011.
Această înţelegere a provocat nemulţumirea lui Sigismund de Luxemburg, care a decis organizarea unei campanii militare. A început tot în prima lună a anului 1395, când maghiarii au declanşat invazia din direcţia Cristuru Secuiesc - Pasul Oituz, în timp ce oastea principală, în frunte cu regele, a trecut în Moldova prin altă trecătoare, probabil cea de la Bicaz.
Sigismund de Luxemburg a ajuns la Cetatea Neamţ, aceasta fiind asediată. Domnitorul a acceptat încheierea păcii, la 3 februarie 1395. În aceste condiţii, împăratul a decis plecarea, neştiind că Ştefan Muşat acceptase doar formal încheierea ostilităţilor. Apoi, armata maghiară a fost surprinsă la 20 de kilometri de fortificaţie, la Hindău, actuala localitate Ghindăuani.
Era un loc îngust, între dealuri, numai bun pentru ambuscade, astfel că armata maghiară nu s-a putut desfăşura, fiind sub tirul arcaşilor moldoveni. În aceste condiţii, a urmat retragerea către Transilvania.
Despre luptă sunt menţiuni în „Analele din Putna“ şi în inscripţia de pe piatra de pe mormântul lui Ştefan I Muşat, aflată în Biserica Domnească din Rădăuţi: „Binecinstitorul domn al ţării Moldovei, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta strămoşului nostru, bătrânul Ştefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindov, a biruit pe Jicmont craiul unguresc la Hindov“.
Peste ani, Ştefan cel Mare avea să facă ample lucrări de întărire a zidurilor, construind patru bastioane şi un pod sprijinit pe 11 piloni de piatră.
„Inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care și-au vărsat sângele pe ziduri“
În aceste circumstanţe, în iulie 1476, fortificaţia a făcut faţă asediului întreprins de sultanul Mahomed al II-lea, după înfrângerea oştilor otomane la Podul Înalt, cu un an înainte. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cetatea va fi supusă unor distrugeri sistematice dispuse de turci şi îşi încheie rolul administrativ și teritorial, la începutul secolului al XVIII-lea.
Alexandru Lăpuşneanu, în a doua domnie (1564-1568), la solicitarea sultanului, a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi şi a fost obligat să dărâme construcţii cu rol de apărare, „umplându toate cetăţile de lemne, le-au aprinsu de au arsu şi s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să-i fie apărătură dispre leaşi“, după cum arată cronicile medievale.
Totuşi, câteva refaceri ale construcţiilor militare au fost făcute în mai multe etape de către Petru Şchiopul (în prima domnie, din anii 1574-1577) și Vasile Lupu (1634-1653). Cetatea Neamţ i-a fost acestuia din urmă loc de refugiu pentru familie şi averile sale, în timpul invaziei tătarilor din 1650. Peste câţiva ani, poruncă de la turci să dărâme fortificaţiile a primit şi Dumitraşcu Cantacuzino, în 1675. Într-un act se menţionează: „Atunce au strâcat cetatea Sucevei ş-a Neamţului ş-a Hotinului“.
Cronicarul Nicolae Costin scria: „Şi punând lagum (n.red. - praf de puşcă) sub zidurile cetăţilor le-au arungat din temelie. Numai cetatea Sucevei, neputând-o strica cu lagum au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. şi astfel, slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mari s-a răsipit cetatea“.
Se mai spune că cetatea, prin anii 1800, era o ruină, localnicii folosind piatra pentru a zidi beciuri şi case. „Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea! Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici... Inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea“, scria Alexandru Vlahuţă, în anul 1901.