Amorul lui Hogaş în scrisori de dragoste pătimaşe: "Draga tatii, toţi dorm în jurul meu...numai eu şi cocoşul din camara de lemne suntem treji"

Corespondenţa lui Calistrat Hogaş cu o tânără pentru care a făcut o pasiune aprinsă a fost scoasă la lumină de Sidonia, fiica cea mică a scriitorului, în lucrarea de memorii „Tataia”.

La începutul anilor 1900, Calistrat Hogaş se mutase cu întreaga familie la Iaşi, doar fiul său Aetiu rămânând la studii în Bucureşti. În acei ani, scriitorul ajunsese director la Liceul Internat de fete, unde studia şi fiica cea mică, Sidonia, al şaptelea copil al familiei. 

În lucrarea de memorii „Tataia”, Sidonia publică o corespondenţă a tatălui ei cu o anume domnişoară P.V., pentru care Calistrat Hogaş făcuse o pasiune.

„Se pare că această domnişoară P.V. fusese colegă de generaţie cu Sidonia şi aşa a ajuns să o cunoască Hogaş. Chiar s-a găsit o însemnare a unei tinere care semna <Paulina> într-un fel de oracol al Sidoniei, cum aveau adolescenţii în acele vremuri. Ar putea fi numele real al domnişoarei din scrisori”, spune Emil Nicolae, scriitor şi critic de artă, fost muzeograf la Muzeul Memorial Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ.

Din modul de adresare al scriitorului rezultă o diferenţă apreciabilă de vârstă faţă de iubita misterioasă. Astfel, Calistrat Hogaş îşi începea scrisorile cu formulări precum „Draga tatii”, „Puişoru’ tatei”, „Mititica tatei”.

„Draga tatii, toţi dorm în jurul meu: copilele, nevasta, câinii, mâţele, întreg oraşul; şi sunt toţi fericiţi că pot închise ochiul şi îneca în uitare, pentru câteva ceasuri, zbuciumul amar al vieţii. Numai eu şi cocoşul din camara de lemne suntem treji; cocoşul îşi cântă eternul său cântec de deşteptare...eu...eu stau deştept, mă gândesc la tine şi vărs lacrimi asupra unui timp ce nu mai este, ce nu va mai fi...te văd, parcă, într-o zare depărtată şi-mi pari ca o lumină fâlfâietoare din alte lumi”.

„...departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce”

Idila începuse înainte ca tânăra să se îmbolnăvească şi să plece la Bucureşti pentru a se trata. Distanţa îl măcina pe Calistrat, aşa cum reiese din rândurile pe care i le aşternea în scrisori.   

„După ce ai plecat tu am stat trei zile în pat; acum am ieşit dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi. Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”, îşi descrie Hogaş trăirile într-o scrisoare.

În lucrarea de memorii „Tataia” nu sunt publicate şi răspunsuri ale tinerei la scrisorile pe care Hogaş i le scria domnişoarei de care se îndrăgostise. 

„Mie n-ai voit să-mi scrii; am simţit în suflet o zguduire care semăna a începutul nebuniei; şi că nu mi-am pierdut minţile mă mir şi acum când îţi scriu...mă aflu încă teafăr, dar cu deznădejdea şi cu amarul în suflet”.

Dincolo de dezamăgirea că iubirea nu-i era împărtăşită şi de domnişoara P.V., scriitorul se arăta posesiv şi gelos pe posibilii pretendenţi ai iubitei.

„Ce vierme neîndurat e gelozia, cum îmi roade sufletul şi cum muşcă din inima mea cu dinţii ei de oţel! Ce nebun sunt...Aş tresări de durere în mormânt, când aş şti că buze străine zdrobesc cu sărutarea lor...Nu! Barba mea căruntă nu va fi insultată. Nu! Te voi ucide (înainte de a cădea în păcat, te voi scăpa de insultă şi injurie)! Amândoi nedespărţiţi pe lumea aceasta, amândoi uniţi în eterna linişte şi odihnă a lumii celeilalte”.

Povestea de dragoste cu misterioasa domnişoară s-a reflectat şi în opera scriitorului. Într-una din scrisorile de dragoste Calistrat Hogaş i-a compus iubitei o poezie, al cărei început l-a întrebuinţat mai târziu pentru „Floricica”, publicată în numărul 2 al revistei Viaţa Românească condusă de  Garabet Ibrăileanu.