Din ce îşi fabricau babilonienii periuţele de dinţi şi ce lichid dezgustător foloseau romanii ca să-şi păstreze dantura curată

Îngrijirea dinţilor nu a fost întotdeauna uşoară iar în trecut  oamenii au recurs la proceduri ciudate pentru îngrijirea dinţilor şi rezolvarea unor probleme dentare. Popoarele din antichitate foloseau urina ca apă de gură şi crenguţe de copac în loc de periuţe.

Primele periuţe de dinţi au apărut între anii 3.500 şi 3.000 î.Hr., când egiptenii şi babilonienii au realizat că prin ronţăirea unor crenguţe de copac rezultă o structură asemănătoare unei perii. De mărimea unui creion, „periuţa” avea un capăt ferm, ascuţit, cu care erau scoase resturile de mâncare dintre dinţi şi un capăt moale, cu care erau frecaţi, periaţi dinţii.

Prima periuţă de dinţi mai apropiată de modelul actual s-a dezvoltat în China, în timpul dinastiei Tang (618-907 d.Hr) şi era confecţionată din fire de păr ale porcilor care trăiau în Siberia şi nordul Chinei.

Interesant este că pasta de dinti a fost inventată cu două milenii mai devreme, scrie listverse.com.

Primele însemnări indică faptul că unele popoare foloseau cenuşă rezultată din cojile de ouă arse, alţii pietricele sau oase şi cochilii de stridii zdrobite, cărbune, scoarţă de copac, sare, piper, frunze de mentă şi flori de iris.

Romani îşi curăţau dinţii cu urină umană şi animală în încercarea de a-şi păstra dinţii albi, obiceiul fiind atât de răspândit încât oamenii lăsau adesea oale în zonele publice, astfel încât trecătorii să poată urina. Deşi sună dezgustător, obiceiul a funcţionat, iar asta pentru că urina conţine amoniac, ingredientul activ folosit în produsele de curăţat de uz casnic de astăzi. 

Pentru a înlocui dinţii lipsă, protezele erau modelate din dinţi adevăraţi, fildeş sau chiar dinţi de animale, fixaţi cu un fir fabricat dintr-un amestec de aur, argint şi cupru.