Vacanţă în România? Non, merci!

Până acum trei ani mi-am petrecut toate concediile în ţară. Moldova o cunosc în amănunt, cu fiecare mănăstire, biserică, stâncă, iaz şi groapă în care mi-am distrus maşina. Bucegii i-am urcat pe jos de patru ori. Asta după ce în primul an, răpusă de rucsacul prea plin, am jurat că nu-i voi mai escalada niciodată. Şi lista continuă...

Expediţii în peşterile din Apuseni, munţi urcaţi printre lanţuri, porumb fiert mâncat pe litoral sau fugă de inundaţii prin Maramureş.

Fericirea concediului în România mi-a pierit subit anul acesta. Nu pentru că m-ar fi lovit vreun snobism ca, după ce am vizitat câteva locuri frumoase din lume, să nu mă mai pot adapta la plaiurile autohtone.

Ci pentru că mi s-a pus pata pe ţara noastră. Şi nu atât pe ţară, cât pe foarte mulţi dintre locuitorii ei. În contextul dat, pe şmecherii care se cred specialişti în turism.

De exemplu, pe cei care vor să ne atragă vara la Gura Portiţei, un loc despre care acum vreo 10 ani auzisem că este raiul sălbăticiei şi frumuseţii.

Acum doar furmuseţea locurilor a mai rămas. Cât priveşte sălbăticia, ea s-a mutat în capul patronilor de hoteluri, care cer 50 de euro pe zi pentru un pat şi, cel mult, o bălăceală în piscină.

Prin urmare, am şters de tot Delta de pe lista destinaţiilor. Mi-au mai rămas munţii pe care, din fericire, i-am cam văzut pe toţi.

Litoralul românesc se autoexclude, aşa că cel mai probabil voi avea un concediu de vis. La propriu! Pentru că dacă nu îmi voi împlini dorinţa ca până la 30 de ani să văd Parisul, îmi voi petrece vacanţa făcând planuri pentru anul viitor.

P.S.: Următorul concediu o să mi-l petrec în ţară atunci când o să locuiesc în Noua Zeelandă.