L-am făcut pe Dumnezeu să plângă prea mult

„Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut". (Facerea 8:21)

„Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori.

Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura". (Facerea 9:14, 15)

Acestea au fost, după cum arată Biblia, cuvintele lui Dumnezeu. Atunci când, după potop, a lăsat în viaţă doar făpturile din arca lui Noe. În ultimele zile m-am gândit mult la ce ne-a promis El. Şi asta pentru că am simţit şi eu, ca mulţi români, tragedia inundaţiilor. Am plâns când am văzut bătrâni îngenuncheaţi în faţa norilor negri, sau copii care au aşteptat zeci de ore o bucată de pâine.

Am rămas încremenită în faţa imaginilor cu mii de case din care s-a ales doar lutul. M-au îngrozit ţipetele celor care-şi căutau rudele înghiţite de ape. M-au emoţionat eroii care şi-au transformat corpul în scut împotriva potopului, salvând suflete. Apoi, m-am revoltat. Întâi pe Dumnezeu, crezând că şi-a încălcat legământul făcut cu pământenii. Şi, în final, pe noi toţi. Pentru că L-am făcut să plângă atât de mult.

El ne-a arătat două tablouri. Pe acela în care ne-a aliniat într-o secundă, lăsându-ne doar suflarea. Şi pe acela în care ne-a lăsat să alegem. Iar noi, încă o dată, am ales orbiţi de gustul banilor şi de turbarea lăcomiei. Am ales să ne călcăm în picioare în magazine. Am ales să urmăm cu minţile luate isteria TVA-ului, în loc să ne bucurăm că încă-i mai avem lângă noi pe cei dragi.

P.S. Din păcate, încă o dată L-am trădat pe Dumnezeu pentru un pumn de galbeni.