Invenţia „minusculă“ care a schimbat definitiv cursul omenirii. Cum au apărut primele chibrituri

Foarte utile în fiecare gospodărie, chibriturile au apărut într-o formă asemănătoare celei pe care o ştim astăzi abia în secolul al XIX-lea.

Devenit în perioada modernă aproape o bagatelă pentru omul simplu, chibritul a fost o invenţie revoluţionară şi foarte utilă atunci când a fost pentru prima dată prezentat publicului.

Până la începutul secolului al XIX-lea, perioadă în care omenirea reuşise să perfecţioneze alte instrumente distructive, cum ar fi puşca, chibritul era încă o necunoscută omenirii, singurele mijloace de aprindere a focului obţinându-se prin ciocnirea a două corpuri dure. Folosit mai era şi procedeul de frecare îndelungată a două lemne uscate. 

În forma lor iniţială, chibriturile apar în jurul anului 1805, în Anglia, potrivit Historia, care citează blogul istoriiregasite.wordpress.ro. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu, precizează sursa citată care mai arată că atunci când trebuiau aprinse  beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. 

Aceste tipuri de chibrituri au fost produse la scară largă, în special în Anglia însă şi în teritoriile contralate până la mijlocul secolul al XIX-lea. Erau însă destul de periculoase de folosit din cauza riscului de explozie la care se supunea cei care le foloseau. Historia notează că John Walker, chimist, de asemenea originar din  Anglia, a inventat “luminile de frecare” în 1827. Prin procedeul său (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau înmuiate intr-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu şi cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie abraziva.

O altă etapă a fost atinsă în 1935, atunci când apar primele chibrituri cu fosfor, denumit “lumânare de Turin”. Erau simple aşchii de lemn la capătul cărora se aplica o bucăţică de fosfor alb şi care se aprindea de la sine când era scos (din apă) în aer. În aceeaşi perioadă, un tânăr de 17 ani pe nume Janos Irinyi controbuie la inventarea chibritului cu fosfor care se aprindea prin frecare. Până a se ajunge la tipul de chibrit pe care îl ştim astăzi a mai fost nevoie de contribuţiile altor oameni de ştiinţă. 

Un neamţ pe nume Schrotter descoperă în 1845 fosforul roşu care, spre deosebire de cel alb, nu se aprindea atunci când intra în contact cu aerul. Amprenta definitivă avea să fie pusă de chimistul Bottcher, care a venit cu idea de a aplica cloratul de potasiu pe băţul de chibrit iat fosforul pe hârtie, în aşa fel încât aprindea să se realizeze prin frecarea celor două corpuri, fără a exista riscuri pentru utilizatori. În prezent, chibriturile se realizează folosindu-se reţeta lui Bottcher.