Interviu Interviu/ Nae Caranfil: „Imi las imaginaţia să lucreze liber“

Nae Caranfil a răspuns întrebărilor despre filme, premii şi atitudini pentru cititorii „Adevărul de Seară“. După proiecţia peliculei „E pericoloso sporgersi“ şi discuţii cu studenţii la Universitatea „Cuza“, Nae Caranfil s-a oprit aseară şi la redacţia „Adevărul de Seară“ din Iaşi.

Adevărul de Seară: Cum v-aţi simţit la proiecţia „E pericoloso sporgersi“ de la Universitate?
Nae Caranfil: Nu mă aşteptam ca filmul să aibă impactul pe care l-a avut la început, acum 16 ani. Mulţi nu-l văzuseră. Am fost martorul unei proiecţii energizante la scenă deschisă, publicul a aplaudat spontan în timpul filmului, iar apoi am fost provocat să răspund la întrebări foarte interesante.

De ce este atât de restrâns publicul care a reuşit să vadă acest film?
Este adevărat că filmul are probleme de vizibilitate. Asta din cauza statutului neclar pe care firma care l-a produs îl are acum în Franţa, a dat faliment.

Scenariul peliculei este, de fapt, lucrarea dumneavoastră de diplomă. Aţi abandonat-o câţiva ani, apoi aţi folosit-o. Mai aveţi scenarii de care aţi „uitat“?
Unele scenarii au destine fericite, altele nu. Am proiecte pe care le-am abandonat. Este vorba despre două comedii care tratează condiţia emigrantului est-european în bazarul occidental. Personajul central este Nelu Muscă, un emigrant.

Ce vă motivează să scrieţi un scenariu?
Până să încep să scriu, trec printr-o perioadă îndelungată, uneori chinuitoare de căutări. Găsesc subiecte bune şi proaste, personale sau impersonale. Atunci când sunt posesorul unei idei bune îmi trebuie un comandant, am nevoie de termene limită pentru a mă disciplina. În rest, îmi las imaginaţia să lucreze liber. 

Care este scenariul la care aţi lucrat cel mai mult timp?
Cel de la următorul meu film, „Alice în Ţara Tovarăşilor“. Lucrez la el din 2003.

Multe persoane ar fi oricând dispuse să revadă „Filantropica“. Ce îi trebuie unui film pentru a trece testul timpului?
Există un lucru care mă deranjează şi anume că, pentru a rămâne în memoria publicului, filmul trebuie să obţină un succes imediat. Are nevoie de expunere, trebuie să devină popular pentru a beneficia de amintirea celor care l-au văzut. 

Aţi mai vizitat capitala Moldovei fără să aibă legătură cu proiecţia unui film?
N-am reuşit niciodată să văd Iaşiul, n-am avut timp. În ’84 am venit la convocare. Am stat două săptămâni. I-am rămas în minte comandantului pentru că am „dezertat“ cu o invitaţie absurdă, scrisă de Mircea Radu Iacoban. Era premiera la „Glissando“, pe care voiam neapărat să o văd, aşa că el i-a scris că adusesem „o contribuţie artistică“ producţiei, deci era necesar să fiu prezent. 

Vă deranjează să fiţi oprit pe stradă de admiratori?
Dacă situaţia păstrează o anumită decenţă, dacă e firească, nu. Mi s-a întâmplat la New York, când o doamnă m-a oprit şi, jenată, m-a întrebat în ce moment al filmului poate merge la toaletă pentru a nu pierde o scenă importantă. Mi s-a părut un compliment sincer. I-am zis că după genericul final.

Aveţi în plan şi un premiu Oscar pentru „Alice în Ţara Tovarăşilor“?
Când eram student, am pariat că voi lua Oscarul până în 2000. Am depăşit termenul limită, aşa că nu mai contează. Nu fac genul de filme care să adune foarte multe premii. Pentru a fi apreciat la festivaluri trebuie să mergi pe soluţii estetice populare, radicale pentru a forţa interesul unor spectatori „alteraţi“.