Cum mi-am trădat oraşul

De ce nu-mi place Moldova am mai spus-o, iar printre motive se număra lenea ridicată la nivel de artă în această parte a ţării. Ori mentalitatea în care cuvintele „nu se poate" ţin loc de lege. Sau că suntem la capătul lumii şi pentru a da cu ochii de Occident trebuie să batem cu maşina zile întregi pe nişte drumuri ciuruite.

Şi dragoste cu de-a sila nu se poate. Iar atunci când totul în jur te îndeamnă doar la a-ţi face bagajele cât mai repede, trădarea locurilor natale devine un ţel. Pentru că ea se confundă cu evadarea şi cu evoluţia. Cu un pas înainte.

De ce îmi este uşor acum să trădez Iaşiul? E simplu. În ultima lună am stat puţin în oraşul în care m-am născut şi în care locuiesc de 30 de ani. Mereu am crezut că dacă mă voi muta de aici voi simţi până-n măduva oaselor dorul de casă.

Că voi avea un fior atunci când mă întorc. Sau că voi avea un gust amar atunci când mi-aş face din nou bagajele să plec. Dar nu-i aşa. Plecarea din Iaşi mă face să vreau să fiu tot mai departe.

Departe de „capitala culturii" în care clădirile artiştilor sunt la pământ. Departe de romantismul din parcul Copou în care te mai poţi plimba pe înserat doar prin beznă. Şi atunci însoţit de hoarde de câini vagabonzi. Departe de bişniţa din mall-uri unde câteva haine te costă mai mult decât dacă ai face shopping la Viena.

Departe de nişte maternităţi unde gândacii roiesc printre mămici şi prunci. Departe de-o adunătură de edili care şi-au făcut case-palat prostindu-ne o dată la fiecare patru ani. Pentru toate astea sunt gata să trădez Iaşiul. Şi, mai cu seamă, pentru că n-are forţa să mă ţină-n loc.   

Dacă ieşenii care au „trădat" în ultimii 20 de ani s-ar întoarce acasă, am face un alt oraş. Poate aşa ar fi unul perfect.