Ce este comunicarea nonviolentă. „Ne învaţă să creăm o legătură între gândurile noastre şi nevoile care se află la baza lor“
0Specialiştii susţin că acest tip de comunicare ne oferă instrumente pentru crearea de relaţii bazate pe compasiune, înţelegere şi respect reciproc.
Cel care a vorbit pentru prima dată de comunicarea nonviolentă a fost doctorul în psihologie Marshall B. Rosenberg, în anii ’60. Potrivit Asociaţiei pentru Comunicare Nonviolentă, această modalitate de comunicare ne ajută să „ne concentrăm asupra a ceea ce observăm şi să facem o diferenţiere clară între această observaţie şi interpretările sau judecăţile noastre; de asemenea, ne învaţă să creăm o legătură între gândurile şi sentimentele noastre şi nevoile sau valorile care se află la baza lor (ex. sprijin, protecţie, iubire); nu în ultimul rând, învăţăm să identificăm şi să exprimăm clar strategiile de împlinire a nevoilor respective“.
Practic, comunicarea nonviolentă oferă instrumentele necesare pentru a trece „de la un limbaj al criticii, învinovăţirii şi pretenţiilor, la un limbaj bazat pe nevoi umane“. Potrivit aceleiaşi surse, fundamentele comunicării nonviolente sunt: „toate fiinţele umane împărtăşesc acelaşi set de nevoi; în fiecare moment încercăm să ne împlinim nevoile; sentimentele noastre depind de împlinirea sau neîmplinirea acestor nevoi; violenţa este o expresie tragică a unor nevoi neîmplinite; fiecare dintre noi dispune de resurse interioare remarcabile dacă ni se oferă empatie pentru a intra în contact cu ele; stă în natura umană să dăruiască şi să primească empatic; toate nevoile pot fi împlinite în mod paşnic; oamenii au liber arbitru. Nu suntem direct răspunzători de tot ce ni se întâmplă, însă alegem cum reacţionăm şi cum gândim; anumite moduri de gândire şi exprimare tind să ne deconecteze de forţa vitală care se află în interiorul nostru şi al celorlalţi, în timp ce altele, dimpotrivă, întăresc această legatură“.
Astfel, „odată cu deprinderea comunicării nonviolente învăţăm să ne ascultăm şi identificăm propriile nevoi şi pe cele ale celorlalţi şi să articulăm clar ceea ce «este viu în noi». Când ne concentrăm asupra clarificării a ceea ce observăm, simţim, avem nevoie şi dorim – în loc să diagnosticăm şi să judecăm -, descoperim profunzimea propriei noastre compasiuni“.
Citeşte şi: