TABLETĂ: Moartea lui Pielosu

Text dedicat lui Daniel, boschetarul devean dispărut prematur şi tuturor celor care după ce au coborât în ghena vieţii, găsesc în ultimul moment căldura credinţei în Isus Cristos. Crăciun fericit !

Zumzetul de deasupra îl trezi din picoteală. Se ridică cu greu într-un cot. Mirosul de ţevăraie şi nămol îl îngreţoşa.  Îşi văzu laba piciorului ieşind rebelă de sub pledul jegos. Pe falangele descărnate unghiile înnegrite şi lungi păreau scoicile unei mări moarte.

Pielosu se ridică în capul oaselor şi încremeni aşa. Simţi din nou durerea. Gâfâia ca un apucat cu mintea stoarsă de ultimul gând. Târziu se înmuie şi începu să se îmbrace cu gesturi încetinite. Undeva în subterana întunecoasă pâlpâia o geană de lumină. De când coborâse îşi imaginase subterana ca pe un submarin aflat sub comanda sa.  Pretenţia nu era absurdă.  Avea 43 de ani şi era cel mai în vârstă între cei din teapa lui. Începu să urce scara. Zâmbetul subţire desenat de buzele vineţii părea râncezit.  Locuia în centru. Pur şi simplu.  Aşa cum admira bulevardul, frânt de gura canalului, părea o imensă pasăre de pradă fără picioare. Ridicarea pe mâinile descărnate i se păru mai grea ca niciodată.

O luă din loc cu un mers nesigur ca un zbor de liliac. Două fetişcane se feriră înfricoşate din calea lui, dar Pielosu nu le observă. Era ceva în corpul lui care îi biciuia crud nervii. Durerea îl făcea să transpire, iar gerul rotunjea stropii de sudoare în ciorchine de gheaţă pe barba dezlânată.
 
La containerul numărul unu nu găsi nimic. Nu-i era foame. Plecase mai mult dintr-un reflex născut în ani de zile de „underground”. Nu fusese întotdeauna aşa. Pielosu scoase cu greu din vestonul boţit un portmoneu ros de prea multă frământare.  Ţinea în mână un carnet vechi de student cu însemnele RSR. Pe coperta  interioară îşi recunoscu chipul din tinereţe.  Se enervă apoi cumplit. Întotdeauna păţea aşa când căuta printre amintiri. Aruncă documentul cât putu el de departe. Un regret mai dureros ca boala îi sfârtecă sufletul. Nu fusese destinul de vină. De vină era el, Pielosu. Jucase ruletă rusească cu viaţa şi pierduse. Visurile lui, speranţele alor lui, tot ceea ce putea fi bun fusese batjocorit de cel mai lamentabil eşec. Ştia că lăsase întotdeauna impresia unui rebel încăpăţânat, îndărătnic şi vicios. Însă nimeni nu ştia că marşul lui spre decădere îi otrăvise sufletul mai mult decât orice. Era cineva rău în el căruia nu-i putea rezista. Era cineva mai tare decât el care l-a făcut să piardă şcoala, apoi serviciul, cineva care l-a făcut slab în faţa chemărilor deşănţate ale prietenilor de o noapte, cineva care i-a aruncat în aer demnitatea respectul de sine, cinstea şi în cele din urmă VIAŢA.

La containerul numărul doi tot nimic. „Concurenţa !”, gemul Pielosu. Nu avea chef de cerşit şi nu-i păsa. Lângă vitrina luminată văzu ceva străluncind în zăpadă. Aplecarea îi păru o veşnicie.  Luă de jos o cruciuliţă aurie cu chipul lui Isus încrustat pe ea. Stătea împietrit şi privea legănându-se uşor cruciuliţa de tinichea care parcă-i ardea mâna. Gândul îi veni ca o lovitură de berbece irigându-i masiv toată fiinţa. O hotărâre surdă luă locul expresiei tâmpe de pe faţa lui Pielosu. Oamenii treceau nepăsători pe lângă bombănelile fără noimă ale boschetarului. Unii păreau amuzaţi de fermitatea de om beat de pe faţa lui. Dar Pielosu nu era beat. Mai treaz ca acum nu fusese niciodată în viaţa lui.

 Mergea încrâncenat, cu capul înainte, stoic şi ferm, de parcă avea de făcut ultimul drum din viaţa lui. Cerul încruntat de deasupra începu să ningă cu fulgi mărunţiţi de ger. Făcu la dreapta şi lovi un domn bine îmbrăcat care-l înjură năpraznic. Era târziu şi luminile oraşului rezonau vesel cu jocul fulgilor de nea. Mai avea o sută de metri. Cincizeci... Ajunsese ! Urcă cele câteva scări aproape în fugă. Locul era pustiu la ora aceea. Gâfâind ajunsese în faţa porţii impunătoare. Cu ultimele puteri încercă să o deschidă, dar nu putu. Durerea îl seceră de mijloc şi căzu în genunchi. Horcăia cumplit, dar era fericit că ajunsese aproape. Se lăsă pe spate şi aşteptă să se liniştească. Capul îl vuia de gânduri contradictorii, cele mai multe flash-uri din viaţa lui risipită.

„Iartă-mă Doamne, iartă-mă Doamne !”... Gândul că va muri dacă rămâne acolo îl nelinişti vag. Vru să se ridice, dar un plumb greu îl lega de pământ.

 „Iartă-mă Doamne, iartă-mă Doamne!”... Privi în sus la fulgii de nea cerniţi cu duiumul peste el.  Îi era ciudă că nu ştia să spună nici o rugăciune.

 „Iartă-mă Doamne, iartă-mă Doamne!”... La urmă se linişti. O căldură plăcută îi cobora în tot corpul şi ultimul lui gând pământesc  fu acela că fusese iertat. Pielosu adormi cu zâmbetul pe buze fixând cu ochi sticloşi turla ninsă a bisericii...

----------------------------------------------------

„Îl ştiu. Îi ziceau Pielosu ! Un boschetar nenorocit.”  Asistentul de la Legală  le făcu semn brancardierilor să arunce cadavrul în dubă.  La doi paşi de zidul bisericii,  cruciuliţa de tinichea aurie rămase strălucind sub soarele crud de iarnă.