Video Momârlanii, oamenii muntelui din Valea Jiului. Legătura lor strânsă cu dacii VIDEO

O mulțime de așezări pitorești împânzesc munții în jurul orașelor miniere din Valea Jiului, Hunedoara. Aici, locuiesc, din cele mai vechi timpuri, români care s-au ocupat cu creșterea animalelor numiți „momârlani“.

Până la mijlocul secolulului al XIX-lea, când au fost deschise primele mine de cărbune din Valea Jiului, regiunea de la poalele munților Retezat, Parâng, Vâlcan și Șureanu era populată de comunități de păstori, oameni ai muntelui cărora noii veniți în Valea Jiului le-au spus, în derâdere, „momârlani“.

În anii dinaintea „exploziei” mineritului, care a dus la înființarea primelor colonii de mineri și apoi a celor șase orașe din Valea Jiului, satele de momârlani reprezentau o adevărată curiozitate pentru exploratorii străini sosiți în zonă.

Străinii fascinați de arhaismul așezărilor

Localnicii îşi dedicau tot timpul îngrijirii turmelor, ducând o viaţă de păstor, îi descria în 1870, publicistul Robert Nelson Boyd, autor al unui amplu reportaj denumit „O vizită în Principatele dunărene”, pe care l-a publicat în „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editată de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie.

„Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”, scria Robert Nelson Boyd.

Oamenii erau foarte pitorești la înfățișare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi, îi descria David Ansted, un geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului.

„Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi aspri, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”, relata David Ansted.

Din 1870, calea ferată a cărbunelui între Simeria și Petroșani, a făcut mai accesibilă Valea Jiului, iar regiunea carboniferă a devenit cu timpul una dintre cele mai urbanizate din România.

Familiile din zonă au rămas fidele creșterii animalelor și au refuzat, în general, să se angajeze în minele de cărbune.

În scurt timp, de la începerea exploatărilor, numărul noilor sosiți în regiunea carboniferă pentru a lucra în minerit sau la calea ferată, a depășit cu mult, pe cel al băștinașilor.

Tot mai puține familii de momârlani

Cuvântul „momârlan“ nu a mai fost folosit pentru a-i ironiza pe vechii localnici din Valea Jiului, în schimb numărul acestora a tot scăzut pe măsura transformărilor radicale prin care a trecut ținutul care leagă peste cununile de munți Ardealul de Oltenia.

Cele mai multe familii de momârlani au rămas în cătunele din vecinătatea celor șase orașe ale Văii Jiului (Petroșani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani), în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc.

Alte familii de crescători de vite și oi trăiesc în cătunele din Munții Șureanu, traversate de pâraiele care coboară în vale, traversând satele Bănița, Baru și Pui, înainte de a se revărsa în Strei.

„Mai sunt câteva familii de momârlani în satele Jupâneasa și Arsuri. Sunt mai mult bătrâni, care s-au ocupat toată viața cu creșterea oilor, a vitelor și care nu prea au vrut să lucreze în minele de cărbune. Trăiau din păstorit și vindeau brânza și laptele în piețe, în Valea Jiului”, spune Maria, o localnică din Jupâneasa, un cătun izolat aflat în vecinătatea Peșterii Bolii.

Tot mai puțini localnici din Munții Șureanu se ocupă cu creșterea animalelor, astfel că multe cătune, stâne și sălașe au rămas pustii.

„Cei tineri nu mai vreau să vină se se ocupe de animale, cei bătrâni nu mai pot. Erau mai multe familii de momârlani în zonă, dar locurile fiind izolate, traiul mai aspru, cei tineri au alte șanse să trăiască și au mai părăsit aceste locuri”, spune o altă localnică, din satul Ponor.

Urmaşii dacilor, aşa cum sunt numiţi momârlanii, au păstrat tradiţii arhaice distincte, una dintre ele fiind îngroparea morților în grădinile caselor, pentru ca sufletele lor să aibă parte de linişte.

Portul tradiţional le era asemănător cu cel al dacilor înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian.

„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa „The Times”, în 1867, într-un articol dedicat românilor.

Ținutul Momârlanilor, de la Merișor la Câmpul lui Neag

Satele momârlanilor, răsfirate pe coamele munților încep să se dezvăluie călătorilor odată ce aceștia părăsesc valea Streiului, coborând, în sudul județului Hunedoara, în Valea Jiului.

„Așezările, pe lângă nucleele lor adunate pe valea râului, sunt răsfirate de-a lungul drumului principal, mergând paralel cu apa, dar urcând și pe coaste, unde se transformă în așezări risipite. Așezările vechi românești se întind pe valea îngustă, prinsă între coastele împădurite ale munților. Peisajul este intens umanizat de colibele, stânele și adăposturile pentru vite și cai. Sate străvechi de păstori, aceste așezări au făcut permanent legătura între nordul Olteniei și sud-vestul Transilvaniei”, informează Ghidul de arhitectură, publicat de Ordinul Arhitecților din România.

Primele sate de momârlani care se înfățișează celor care se îndreaptă spre Valea Jiului sunt Merișor și Dealu Babii. Erau traversate de „drumul poștalioanelor”, care urca Dealul Babii, cobora în Vulcan și apoi străbătea munții Vâlcan, prin Pasul Vulcan, pentru a coborî în Oltenia.

Drumul a fost modernizat recent și oferă o priveliște spectaculoasă. De-o parte se întind munții Retezat, iar de cealaltă munții Șureanu. Pe versanți, se văd risipite la mare distanță unele de altele, gospodăriile arhaice ale oamenilor munților.

„Citeşti pe faţa săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ţi-o mărturiseşte direct, dorinţa lui de spaţiu larg. Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat şi deci se apropie şi oamenii. Fiecare familie işi ingroapă morţii in grădina cu pomi, ca peste câţiva ani să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul”, scria istoricul Ion Vintilescu, în 1937, în revista Sociologie românească.

Așezările momârlanilor se întind pe versanți spre izvoarele Jiului de Vest, în satele Câmpul lui Neag și Valea de Brazi de la poalele Retezatului Mic.

Așezările sunt atestate încă din secolul al XV-lea, iar în prezent au intrat în componența orașului Uricani.

În Câmpul lui Neag, peste 50 de gospodării ale momârlanilor, împreună cu biserica satului, au fost demolate forțat în anii ´80, pentru a face loc unei exploatări carbonifere de suprafață. Acum, locul este ocupat de un lac de carieră, adânc de zeci de metri.