Mărturiile halucinante despre românii din secolele trecute: „Preoţii formează clasa cea mai bogată a populaţiei“
0Superstiţioşi, pitoreşti, încrezători în preoţi şi neînţeleşi, românii din secolele trecute i-au fascinat pe călătorii străini.
Numeroşi călători străini care au vizitat în secolul al XIX-lea ţinuturile locuite de români au scos în evidenţă, în relatările, lor aspectele bizare din viaţa românilor. Iată câteva dintre acestea
Preoţii extrem de bogaţi, dar buni împotriva strigoilor
Scriitorul francez Eugene Stanislas Belanger a relatat despre privilegiile preoţimii române de la mijlocul secolului al XIX-lea. „Dintre toţi privilegiaţii, preoţii formează clasa cea mai bogată a populaţiei. Nu numai că au locuri în Divan şi au însemne de onoare, dar nu plătesc niciun impozit împovărător sau ceea ce plătesc este atât de simbolic, că nici nu se poate vorbi de aşa ceva. De asemenea, proprietăţile şi veniturile lor sunt dintre cele mai importante”, scria Eugene Stanislas Belanger. Autorul se declara uimit şi de speranţele pe care românii le puneau în preoţi, atunci când credeau că locuinţele lor sunt bântuite de strigoi. „Preotul sfinţeşte în faţa voastră o fiolă de ulei, nu contează calitatea, în care înmoaie o hârtie pliată în mod misterios, şi vă agaţă această hârtie pe cap, cu şapte fire de păr luate de pe frunte. În mai puţin de trei săptămâni, datorită remediului, coşmarul nocturn, chiar şi cel mai îndărătnic, încetează în totalitate”, relata francezul.
Bolile, tratate cu apă şi rugăciuni
Medicul Joseph Caillat a călătorit la mijlocul secolului al XIX-lea în Muntenia şi Moldova şi se arăta uimit de lipsa medicilor şi a medicamentelor la sate. Preoţii erau cei cărora le revenea sarcina de a alina durerile bolnavilor.
„Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor, adică apa de Coran a musulmanilor”, constata Joseph Caillat, în relatările publicate de autorii cărţii „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6”, Editura Academiei Române în 2010.
„Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor, adică apa de Coran a musulmanilor”, - Joseph Caillat
Încălcarea zilelor de post, mai gravă decât o crimă
Medicul american James Noyes a ajuns în ţările române în secolul al XIX şi a remarcat habotnicia multor enoriaşi. Se declara uimit de numeroasele zile de sărbătoare şi de post. „Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tălhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conţinuse unt. <<Păgânule!, a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?>>”, scria James Noyes.
Bărbaţii din Ardeal, brutali faţă de femei
Topograful austriac Adalbert Krickel a călătorit în Ardeal în anul 1828 şi a relatat despre blândeţea româncelor, total opusă brutalităţii soţilor lor.
„Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea bărbaţilor. Doresc sä spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, afirma austriacul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”.
Oraşul desfrâurilor
Scriitorul Ernst Dobel, a vizitat oraşul Iaşi la în 1830 şi l-a descris apoi ca fiind un oraş al desfrâului. „Aproape în fiecare casă, pe fiecare stradă întâlneşti chipuri rătăcitoare ale jalei şi nenorocirii, care îşi târăsc anevoie trupul slăbit”, scria Dobel. Autorul relata că a petrecut noaptea la un han german, care îi fusese recomandat drept cel mai bun din oraş, însă a rămas îngrozit de cele văzute acolo: „Înfiorat, aş fi părăsit de îndată această Sodomă, dar a fost nevoit să rămân aici câteva zile”.
Superstiţiile românilor
Savantul Ignaz von Born a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770 şi a oferit mărturii despre superstiţiile românilor.
„Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o marturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi. O eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci şi Soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot şi împuşcă mereu, pentru a alunga pe aceşti vârcolaci care, dacă ar învinge şi ar mânca Soarele, ar arunca lumea într-un întuneric veşnic”, scria Ignaz von Born.
Înjurăturile românilor
Francezul Adolphe Etienne Billecocq a călătorit în Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea. Diplomatul „lăuda” modul în care înjurau vizitii români din oraşe.
„Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat, cel mai morocănos nu se poate să nu fie înviorat la vederea acestui surugiu plin de vervă, de antren, de filosfie, de rapiditate, de veselie. Imitând castanietele spanioli, el nu încetează să-şi anime caii prin voce. El înjură să facă să tremure toate ecourile din împrejurimi”, afirma diplomatul francez din secolul al XIX-lea, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX”, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.
Convinşi că sunt urmaşii dacilor
Un reportaj publicat în 1867, în celebrul ziar londonez The Times remarca însă modul în care românii se raportau la trecutul lor.
„Valahii sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor stăpâni ai lumii. Au renunţat la numele de valahi şi l-au adoptat pe cel de români. Şi-au schimbat, de asemenea, vechiul lor alfabet cu cel latin şi au încercat eliminarea pe cât de mult posibil a tuturor elementelor străine din limbajul lor, pe care le înlocuiesc cu expresii latine. Deşi nu au revendicat încă Imperiul Roman cu forţa înaintaşilor lor, această idee sau iluzie nu este dăunătoare, ci produce un lucru bun în aducerea lor mai aproape de Vest”, informa The Times, în 1867.
Vă recomandăm să citiţi şi:
În urmă cu un secol şi jumătate, James Oscar Noyes, un medic american în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor lor. Cel mai mult l-au şocat ritualurile religioase pe care românii le îndeplineau cu stricteţe şi modul de viaţă al preoţilor de la sate.
Una dintre cele mai detaliate descrieri ale comunităţilor din Transilvania, de la începutul secolului XIX, a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a ajuns în zona Hunedoarei în anul 1828 şi-a arătat uimit de frumuseţile şi bogăţia naturală a acesteia, dar sărăcia localnicilor l-a înduioşat.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.