Legătura tainică a Sfântului Andrei cu lupii, Anul Nou al dacilor şi noaptea în care spiritele morţilor ies din pământ
0Sărbătoarea Sfântului Andrei este bogată în semnificaţii. Românii au păstrat numeroase tradiţii şi legende despre apostolul care ar fi propovăduit creştinismul în Dacia.
Lupul este animalul asociat Sfântului Andrei, în tradiţiile românilor. „Ziua Sfântului Andrei se mai cheamă şi Ziua Lupului sau Gădineţul Şchiop, serbându-se pretutindeni cu nelucru, ca să nu strice lupii vitele şi mai ales oile şi caprele. Primejdia este însă nu numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care ar îndrăzni a pleca la drumuri în această zi, când porneşte lupăria”, afirma etnologul Tudor Pamfile, în volumul Sărbătorile la români (1913).
O explicaţie pentru legătura dintre Sărbătoarea sfântului Andrei şi credinţele populare ale românilor cu privire la puterea lupilor a fost oferită de scriitorul Dumitru Manolache.
„În puzderia de obiceiuri şi tradiţii, numele Apostolului Andrei apare mai întotdeauna legat de cel al lupilor. Animalele care, mai mult decât oricare altele, au strâns în jurul lor cele mai multe legende, mituri şi poveşti. Fără să greşim, putem spune că lupul este singurul animal care nu poate fi niciodată dresat sau îmblânzit total. Unii cercetători cred că el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind adorat cu sfinţenie, tainicul Lup alb fiind considerat căpetenia lupilor. Unele legende uitate spun că Lupul Alb a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Se povesteşte, de asemenea, că spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre peştera care avea să-i ofere adăpost”, scrie Dumitru Manolache, autorul volumului „Andrei, Apostolul Lupilor” (Editura Dacica, Bucureşti, 2008).
Lupii au fost, potrivit unor istorici, şi animale sacre ale strămoşilor noştri, din cele mai vechi timpuri. Tinerii îmbrăcau piei de lupi şi practicau un ceremonial magico-religios prin care venerau animalul sacru, susţinea istoricul Mircea Eliade, „Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Atâta timp cât războinicii daci îmbrăcau pielea animalelor, ei nu mai erau oameni, ci personificarea animalelor.
Sfântul Andrei, păzitor al oamenilor
Lupul este un simbol deseori amintit în mitologia românilor, iar numeroase tradiţii îl leagă de sărbătorile din toamna târzie şi de ziua Sfântului Andrei. Vitele care mugesc spre Sfântul Andrei, caii care nechează şi păsările care ţipă vestesc lupul care se apropie de ograda omului, astfel că fiecare gospodar trebuie să aibă grijă de animale, spun tradiţiile locale.
„De casa al cărui stăpân şi stăpână nu muncesc în această zi lupul nu se poate apropia. De aici se spune că poţi să munceşti în orice zi, cât de mare, numai în această zi să serbezi”, scria Tudor Pamfile, în Sărbătorile la români (1913).
„În teribila zi de 30 noiembrie, ziua Sfântului Andrei, lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devenind mai sprinten, prada nemaiavând nici o scăpare. Nici un alt moment al anului nu era atât de favorabil transformării oamenilor în pricolici, fiinţe cu înfăţişare de lupi sau câini. De aceea, usturoiul păzit înspre Sfântul Andrei e bun de purtat când omul pleacă la drum lung sau la negustorie”, arăta Tudor Pamfile, citat de autorul volumului „Andrei, Apostolul Lupilor”.
Noaptea strigoilor
Noaptea Sfântului Andrei era considerată şi o noapte a strigoilor, în care fiinţele supranaturale se întâlnesc în locuri tainice, unde joacă, îşi măsoară puterile şi îşi aleg conducătorul. „Atunci ies din morminte şi au cea mai mare putere. Sug sângele animalelor şi beau laptele vacilor, mănâncă inimile oamenilor şi le sug sângele”, scrie Tudor Pamfile, în Sărbătorile la români (1913).
„Strigoii vin totdeauna spre Sfântul Andreiu, se culcă afară, iar cei morţi ies din mormânt, până la trei ani, şi vin noaptea pe la casele lor, să facă ceva celor din casă, cu care şi vorbesc, stând totdeauna până la miezul nopţii. Unii povestesc că strigoii vii nu se duc toţi cu trupul, ci la unii adormind înspre Sfântul Andrei le iese numai sufletul care se prefece în fel de fel de animale şi dacă trupul acestor strigoi este mutat din locul unde s-a culcat rămâne mort, căci întorcându-se sufletul şi nemaigăsind trupul în locul în care l-a lăsat, se duce pe aceea lume”, scria Tudor Pamfile, în Sărbătorile la români (1913).
Sfântul Andrei este ocrotitorul românilor, dar a fost asociat şi unei divinităţi dacice, ce ar fi purtat numele de Sântandrei. Ziua în care este celebrat ar fi fost cea a intrării în Anul nou dacic. „Anul nou dacic cuprinde printre altele ideea morţii simbolice a divinităţii adorate, bocetul Andreiului, ospeţe nocturne (Noaptea Strigoilor sau păzitul usturoiului), excese de mâncare, băutură şi distracţie, prepararea şi consumarea alimentelor (turta lui Andrei) şi băuturilor rituale, credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele animalelor, că vorbesc animalele, că se prind farmecele şi vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei”, scria etnologul Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Vă recomandăm şi:
Zamolxis a fost recunoscut de numeroşi autori din lumea antică drept divinitatea supremă a geţilor. O serie de mărturii istorice, vechi de milenii, au oferit detalii despre viaţa şi învăţăturile personajului misterios.
Dacii îşi apărau zeul suprem trăgând cu săgeţi înspre cer, pentru a alunga demonii furtunilor, iar lui Zamolxis şi lui Marte îi ofereau jertfe umane, potrivit autorilor antici. Divinităţile aveau un rol important în viaţa strămoşilor noştri, susţin istoricii, iar o serie de mărturii despre ritualurile dedicate acestora s-au păstrat.
Viaţa conjugală a strămoşilor noştri a stârnit dezbateri aprinse în mediul academic. Unii istorici susţin că dacii erau poligami şi îşi tratau femeile ca pe scale, în timp ce alţi cercetători probează monogamia poporului dac şi arată că femeile beneficiau de protecţie din partea soţilor lor. Curios, adulterul era pedepsit cu moartea, însă fetele nemăritate aveau voie să aibă amanţi.