Cum i-au îngrozit românii pe străini cu abstinenţa din post: „Un tâlhar ucisese o familie, dar a fost şocat să vadă pe unul de-ai lui lingând o farfurie de unt”
0Abstinenţa românilor în timpul marilor posturi i-a uimit pe autorii occidentali, în secolele trecute. Îndrumaţi de preoţi, localnicii păstrau cu sfinţenie zilele de post, chiar dacă nu renunţau la viciile condamnate de biserică. A nu ţine post era un păcat la fel de grav ca tâlhăria sau crima, potrivit obiceiurilor relatate de călătorii străini.
Autorii străini care au ajuns în secolele trecute în ţinuturile actuale ale României se arătau uimiţi de numărul mare al zilelor de post ale localnicilor, dar şi de străşnicia cu care acesrea erau păstrate. Deseori abstinenţa excesivă din zilele de post aducea mari probleme localnicilor.
În secolul al XVIII-lea, James Oscar Noyes, un medic american în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor lor. Cel mai mult l-au şocat ritualurile religioase pe care românii le îndeplineau cu stricteţe şi modul de viaţă al preoţilor de la sate.
„Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tălhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conţinuse unt. "Păgânule!, a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?” Totuşi, domnul bogat şi călugarul viclean se mulţumesc cu respectarea primelor şi ultimelor zile ale lungului post, scria James Noyes.
„Călugăriţele din mănăstirile ortodoxe nu duc sub nici o formă o viaţă retrasă. Ele fac vizite, merg în călătorii şi, în fine, fac aproape ce vor: doar orele de rugăciune trebuiesc oficial respectate, iar în zilele de post nu pot vorbi cu bărbaţii. Deoarece românii sunt poporul cel mai desfrânat din lume, multe Magdalene găsesc, fără îndoială, calea în aceste instituţii”, afirma americanul, citat de autorii volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, (Editura Academiei Române, 2006).
Eugene Jouve, un gazetar francez care a călătorit la mijlocul secolului al XIX-lea în Ţara Românească remara pioşenia şi cochetăria femeilor, chiar şi în a ţine post. „Trebuie să te arăţi puţin mai conciliant cu pioasele enoriaşe care ţin, cu străşnicie, cele două sau trei posturi, şi fel şi cele două sute de zile de sărbătoare ale grecilor, şi nu intră niciodată într-o biserică fără să sărute, cu devoţiune, toate icoanele, făcând la fiecare oprire câte şapte cruci, de la pământ până la frunte. Acest semn de credinţă, foarte la modă, are dublul avantaj de a satisface, în egală măsură, pioşenia şi cochetăria feminină, arătând la fiecare prosternare, un picior bine cabrat sub o rochie scurtă”, afirma francezul, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Şi tâlharii ţineau posturi
Savantul Ignaz von Born, din secolul al XVII-lea afirma că românii din Ardeal nu aveau prea multă religie, dar respectau cu stricteţe posturile. „Afară de posturile lor repetate care se întind aproape de jumătate de an şi care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc nici carne, nici ouă, nici lapte, abia dacă mai au vreo idee şi de alte îndatoriri religioase. Dar, postul acesta, ei îl ţin cu atâta sfinţenie, încât nimic nu-i poate face să-l uşureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-şi va îngădui să se înfrupte împotriva acestei abstinenţe şi nici nu-şi va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile sale”, relata omul de ştiinţă, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române.Volumul X. Partea I”, ( Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000).
Românii posteau, dar beau mult vin
Savantul italian Francesco Griselini, din secolul al XVIII-lea, afirma că românii posteau cu foarte mare străşnicie. „Nu numai că se mulţumesc doar cu pâine, zarzavaturi şi legume, dar unii merg cu înfrânarea până acolo încât se depărtează în timpul postului de soţiile lor, ba chiar nici măcar nu lasă să li se sloboadă sânge oricât de grea ar fi boala care i-ar ameninţa. Ei beau totuşi vin, bere şi rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influenţă aşa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea năduşeli, vise şi fel de fel de vedenii jalnice şi, la temperamente mai puţin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare...”, relata italianul care a călătorit în Transilvania acelor vremuri.
Felice Caronni, arheolog şi numismat italian, a călătorit în Transilvania, la începutul anilor 1800. A descris, cu uimire, obiceiurile ciudate ale localnicilor şi modul în care unii dintre ei se raportau la religie şi la preoţi. „Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu străşnicie şi ai serbat Paştele, totul s-a împlinit. Se mai găsesc încă printre români necredincioşi, care nu s-au sinchisit în viaţa lor de vreo practică religioasă sau care s-au aratăt în biserică doar de ochii lumii. Totuşi sunt unii foarte riguroşi (habotnici) care se abţin marţea şi vinerea de la came şi ţin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toţii beau vine, bere, rachiu şi câteodată cu atâta lipsă de măsura, încât merg „cu ochii deschişi” visând la năluci şi suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă”, scria Felice Caronni, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, apărut la Editura Academiei Române.
Postul exagerat crea mari probleme
Johann Leman, directorul unei trupe de teatru din Cehia, care a călătorit de mai multe ori în Ardeal se arăta uimit de numărul mare al posturilor ţinute de români. „Îmi amintesc, nu fără groază, de sosirea mea dintâi la Deva. Era în februarie 1782. Era un ger nemaipomenit, pe lângă asta, nu ştiu de ce, o scumpire generală a fructelor în toată ţară, care a ţinut toată iarna. Mizeria locuitorilor din Deva, în acea vreme, datorată lor, m-a zguduit adânc. Nu le era îngăduit oamenilor, cât ţinea postul, să mănânce carne. În general, postitul poate aibă părţile bune. Dar cazurile de forţă majoră ar trebui să aducă o dispensă de la legile acceptate de bună voie. Aici era cel mai cumplit caz de forţă majoră. Scumpirea se menţinea înainte, la toate. Eu nu mănânc mult, dar câtă pâine se cumpără pe o groşiţă, înghit dintr-odată. Ouăle erau aşa de rare că nu puteai căpăta trei pentru o groşită. Peştele este foarte scump în regiune şi destul de rar. Ce puteau face bieţii oameni? În fiecare casă erau bolnavi. Ei beau mult vin şi după cum este obiceiul în Transilvania vin din anul acela. Oamenii mi se plângeau cu lacrimi în ochi de pieirea lor pe care o vedeau cu ochii”, afirma cehul, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române.Volumul X. Partea I”, ( Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000).
Moritz von Angelli (1829-1904), colonel austriac stabilit în Iaşi, la mijlocul secolului al XVIII-lea se arăta la fel de mirat de durata posturilor şi de asprimea lor draconică. „Aceste posturi şi restaurările ce le urmau erau vremea recoltei de aur pentru doctori, farmacişti, femei bătrâne şi şarlatani de toate soiurile. Dacă porunca legată de post a „împerecherii carnale" era la fel de tare ţinută, scapă, desigur, judecăţii observatorului; dar măcar atât este sigur aşa se petrecea fără excepţie!”, afirma militarul austriac.
Vă recomandăm şi:
Numeroşi străini care au vizitat ţările române de-a lungul timpului au rămas uimiţi de limbajul colorat al poporului, în care înjurăturile şi vorbele de ocară îşi găseau un loc obişnuit. Unii domnitori pedepseau aspru pe cei care blestemau, însă în cele mai multe cazuri trivilaităţile erau privite cu îngăduinţă.
O serie de documente vechi ale Poliţiei Deva, păstrare la Arhivele judeţului Hunedoara, prezintă cele mai tumultoase evenimente din istoria mănăstirii franciscane din localitate. În anii 1940, numeroşi preoţi şi călugări ai mănăstirii au fost urmăriţi pentru activităţi împotriva românilor din Hunedoara.
Tinere care se plimbă aproape goale printre ruinele Sarmizegetusei Regia, corturi aşezate împrejurul sanctuarelor antice, blocuri de beton intercalate cu monumente din calcar şi andezit şi o atmosferă de sărbătoare. Astfel se prezenta vechea capitală a Regatului Dac în anii 1980, în imaginile rare realizate de Cornelius Ionescu.
Ignaz von Born, unul dintre marii oameni de ştiinţă ai secolului ai XVIII-lea, a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770, iar în urma trecerii prin ţinuturile Hunedoarei a lăsat posterităţii mărturii inedite despre viaţa localnicilor. Baronul născut în Transilvania, dar stabillit în Viena, se arăta uimit de bogăţia minelor de aur, de pedepsele crunte aplicate hoţilor în Deva şi de superstiţiile localnicilor.