Cum erau împiedicaţi românii să fugă din ţară în comunism. Cele mai dure măsuri dispuse la graniţa cu Iugoslavia
0Autorităţile comuniste au militarizat regiuni întinse de la frontierele României cu Iugoslavia, iar măsurile luate pentru a preveni fuga ilegală din ţară a românilor au fost extrem de dure, arată mărturiile din deceniile trecute.
Agenţiile occidentale de informaţii şi-au îndreptat adesea atenţia spre frontierele României din comunism. Mărturii păstrate în arhivele din anii ´50 dezvăluie cât de bine erau păzite graniţele de vest ale ţării.
Una dintre zonele vulnerabile de care încercau să profite românii pentru a fugi din ţară era Jimbolia, aflată în vecinătatea graniţelor cu Iugoslavia. Autorităţile comuniste au instituit un regim sever de control al celor care ajungeau la Jimbolia, însă condiţiile geografice le erau defavorabile. Note secrete din primii ani de comunism confirmau că un număr mare de grăniceri, trupe aflate în subordinea Ministerului de Interne, aşteptau însă oportunitatea să fugă chiar ei în Iugoslavia, iar dezertările în acest fel erau frecvente.
Traseul căii ferate Timişoara – Jimbolia se apropia la câteva sute de metri de graniţă în zona haltei Clarii Vii, de la Jimbolia.
„La sosirea în Jimbolia, întregul tren era înconjurat de poliţişti, pentru ca niciunul dintre pasageri să îl poată părăsi, decât pe uşa indicată de autorităţi. La ieşirea din staţie, un grup de miliţieni controla din nou documentele fiecărui pasager. Cei care nu locuiau în Jimbolia, trebuiau să prezinte un permis special şi să explice motivul călătoriei lor. Dacă poliţiştii îi suspectau ori nu erau satisfăcuţi de răspunsurile lor, erau aduşi într-o secţie de poliţie pentru a fi interogaţi”, arăta mărturia unui informator, din 1951, păstrată în arhivele Radio Free Europe (RFE).
Câinii antrenaţi să atace la strigătul „Chiabur”
În fiecare noapte, în acei ani, localnicii auzeau din direcţia frontierei împuşcături şi rafale de mitralieră.
„Nimeni nu ştia însă dacă grănicerii trag după românii care încercau să evadeze sau doar pentru a intimida populaţia Jimboliei, pentru a da impresia că graniţa este bine păzită”, menţiona autorul informării. Doar localnicii care îşi procurau permise speciale de trecere puteau să se apropie de zona de frontieră, pentru a-şi lucra pământul. Unii găseau pe terenurile lor mine cu explozibil, folosite pentru a-i descuraja pe cei care voiau să fugă în Iugoslavia. Graniţele erau păzite de regimentele militare, iar posturile de observaţie erau situate dese. Patrulele călare nu lipseau, iar autorităţile se bazau pe câinii-lup pentru a le inspira teamă românilor.
„Comanda regimentului se află în barăcile de la drumul principal, unde sunt şi câinii-lup. Sunt peste 100 de câini, antrenaţi de un neamţ, al cărui nume nu este cunoscut. Animalele sunt foarte puternice şi bine-hrănite. Primesc 800 de grame de pîine pe zi, pe lângă mâncarea lor de mămăligă şi sunt antrenaţi să atace străinii la strigătul – Chiabur. Au nume obişnuite ca Jim, Rex etc.”, arăta un raport păstrat în arhivele RFE.
Dunărea interzisă
Frontierele de pe Dunăre cu Iugoslavia erau la fel de bine păzite de trupele de grăniceri, iar autorităţile comuniste au luat măsuri extreme pentrua împiedica tranzitarea lor. Cea mai dură dintre ele, luată la începutl anilro `50, a vizat deportările a zeci de mii de localnici din satele de frontieră.
„Pe partea românească a frontierei cu Iugoslavia, autorităţile au făcut acest lucru într-o regiune de peste 30 de kilometri, nu complet, dar îndeajuns pentru a îndepărta orice localnic care, în cazul unui atac al lui Tito sau împotriva Iugoslaviei, s-ar putea dovedi periculos pentru armatele române sau sovietice. Asta a însemnat deportarea a 60.000 de oameni. Ei au fost luaţi doar cu puteau căra într-o singură sacoşă şi trimişi în Moldova sovietică şi Bărăgan”, se arăta într-u raport al CIA din 1954.
O fâşie de 50 de kilometri de pe cursul Dunării a intrat sub controlul strict al grănicerilor şi Miliţiei, iar militarii români au fost aduşi pentru a întări supravegherea ei. Zona Porţilor de Fier era patrulată continuu, iar sectoare lungi erau protejate de garduri de sârmă ghimpată. Noaptea, grănicerii patrulau pe malul Dunării însoţiţi de câini, iar cei care prindeau fugarii erau premiaţi, iar dacă fugarii erau persoane importante, chiar promovaţi în grad.
În zona Orşova – Drobeta Turnu Severin, accesul pe malurile fluviului a fost restricţionat populaţiei civile, la o distanţă de 30 – 40 de metri de apă.
„În unele sectoare au fost puse mine, iar oamenii care încercau să scape foloseau câini pentru detecţia lor. Câinii ar fi urmat să găsească şi să activeze minele de pe calea de scăpare. Tuturor vaselor le era interzis să debarce în orice alt loc în afara celor indicate din port. Nimeni din afara localităţilor din zonă nu putea călători în zona de frontieră fără a obţine un permis special”, se arăta într-un raport prezentat de Agenţiei Centrale de Informaţii, din 1952.
Dorinţa de a trece Dunărea în Iugoslavia nu le era străină grănicerilor. „Regimentul de frontieră din Orşova a fost echipat cu bărci motorizate, însă în 1949 acestea le-au fost luate, pentru a evita traversarea Dunării, după ce câţiva grăniceri s-au folosit de ele pentru a fugi în Iugoslavia”, arăta un document secret, păstrat în arhivele RFE. Mii de români au murit în deceniile de comunism, încercând să traverseze înot Dunărea, cu dorinţa libertăţii.
Mai puteţi citi şi: