VOCEA GALAŢIULUI Aşa au împuşcat Demnitatea în ceafă!

Cred că demnitatea a fost executată prin împuşcare în ceafă pe 6 martie 1945, iar de atunci încoace rămăşiţele „trupului" ei sunt arse pe rug, în piaţa publică.

Ani de-a rândul ne-am tot văicărit că ne fug oamenii buni din ţară. „Exodul creierelor ne macină fiinţa naţională!", au strigat profeţii. Sunt nevoit să recunosc, cu mâhnire, că au avut dreptate. Chiar ne-au plecat, pe capete, doctorii, profesorii, fizicienii, chimiştii, inginerii şi chiar agronomii. Mai toate „creierele".

Acum pleacă şi muşchii! Vasile Soare, cel mai bun luptător antitero de la Jandarmerie Galaţi, om cu cinci misiuni în iadul din Kosovo, a declarat sec: „M-am ăturat de umilinţă. Plec ca bodyguard în Anglia". Apoi şi-a dat demisia, renunţând la supersalariul de 300 de euro în favoarea unuia de zece ori mai mare. Şi dus a fost!

Evident, plecarea lui Vasile Soare către meleaguri mai prospere nu este o excepţie în scenariul exodului românesc. În ultimii doi ani, sute de oameni în uniformă de la Galaţi - poliţişti, pompieri, tanchişti, genişti, jandarmi - au procedat la fel. Au migrat către un trai mai bun. E adevărat, la spălat vase sau la cules căpşuni, dar şi la un alt standard de viaţă.

Unii dintre cei rămaşi i-au arătat cu degetul pe cei plecaţi şi i-au acuzat că şi-au abandonat demnitatea. Aproape credibil, dacă ar exista o defininiţie neinterpretabilă pentru demnitate. Oare e mai demn să-ţi rişti viaţa pe 300 de euro, pentru statul român, decât să munceşti pe 2.000 de euro pentru un patron spaniol sau italian? E mai demn să n-ai ce mânca, tu, slujbaşul în uniformă al statului, decât să speli vase pentru un salariu care să-ţi permită să fii, în timpul tău liber, egalul celui care tocmai a mâncat din vasele curăţate de tine?

Într-un scenariu „ex abrupto" şi utopic, cred că discuţiile despre demnitate ar trebui interzise. De fapt, oamenii nici măcar nu ştiu să descrie această stare de spirit „Demnitatea", ca şi cuvânt, nu are niciun sinonim. Până şi DEX-ul bîjbâie între „destoinicie" şi „vrednicie", descrieri imperfecte, tangenţiale.

Cred că demnitatea a fost executată prin împuşcare în ceafă pe 6 martie 1945, iar de atunci încoace rămăşiţele „trupului" ei sunt arse pe rug, în piaţa publică.

Ritualul este repetat în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare secundă... Şi îl vedem cu toţii, atunci când oamenilor li se refuză restituirea proprietăţilor confiscate abuziv, atunci când pensiile sunt mutilate, atunci când românii mor cu zile în spitale, atunci când doctorii preferă să dea cu mătura în Paris decât să fie doctori în România, atunci când luptătorii antitero pleacă „afară" să păzească „cocalarii" de pe malurile Tamisei.

Cred că DEX-ul ne minte! E imposibil să fii demn când eşti în fundul gol şi cu stomacul „fredonând" de foame. În condiţiile astea, „destoinicia" e doar un moft...