Unde s-a dus miliardul de euro promis în ultimii cinci ani pentru reabilitarea sistemului de irigaţii din România
0Urmare a acestei investiţii ar fi trebui să se poată iriga pe minimum două milioane de hectare, însă „la zi” se udă doar 133.000 ha, deşi seceta este cumplită. Ministrul Agriculturii cere o anchetă a modului cum s-au derulat investiţiile. Judeţul Galaţi este considerat exemplul negativ.
Declaraţiile din 28 aprilie ale ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), Adrian Oros, pe seama modului cum a fost întreţinută în ultimii ani infrastructura de irigaţii din România, au deschis o adevărată „cutie a Pandorei”.
Aflată în toiul unei secete fără precedent, agricultura românească se vede pusă în faţa unei situaţii bizare: se irigă „la zi” doar 133.000 de hectare deşi, cel puţin în teorie, statul a alocat, doar în ultimii 5 ani, peste un miliard de euro pentru modernizarea unor sisteme de aducere a apei ce acoperă peste 2 milioane de hectare.
Informaţiile sunt disponibile într-un document oficial, respectiv „Programul Naţional de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigaţii (PNRIPI) din România”, dezvoltat conform Legii nr.269/2016 şi aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 793/2016. În desfăşurătorul acestuia, care acoperă perioada 2016-2020, descoperim o investiţie de 1,015 miliarde de euro, eşalonată pe ani, pe etape şi pe obiective de investiţii, iar sumele respective s-au regăsit an de an în bugetul naţional.
De aceşti bani ar fi trebuit să beneficieze peste 2 milioane de hectare de teren arabil (aflate în 86 de amenajări evaluate drept „viabile”), infrastructura aferentă însemnând (conform PNRIPI): 1.997 km de canale de aducţiune, 2.885 km de canale de distribuire, 4.995 construcţii hidrotehnice, 247 de staţii de pompare şi de repompare.
Ce-i drept, an de an, o parte din sume au fost reportate (sau realocate altor domenii), sub pretextul că nu au fost finalizate procedurile legate de studiile de fezabilitate şi de licitaţiile pentru atribuirea lucrărilor, însă ministrul Oros a precizat că s-au cheltuit, totuşi, 572 de milioane de lei (peste 120 de milioane de euro) pentru lucrări asupra cărora planează serioase îndoieli.
„Avem ca exemplu judeţul Galaţi, acolo unde suprafaţa amenajată pentru irigaţii este de 122.989 de hectare şi s-a reabilitat zero infrastructură principală. Este adevărat că asociaţiile de udători pot iriga undeva la peste 20.000 de hectare, dar asta pentru că a existat o preocupare a fermierilor pentru infrastructura secundară, inclusiv prin accesare de fonduri europene. Toate lucrările prost făcute vor rămâne neplătite, contractele reziliate, iar toţi angajaţii ANIF şi ai ministerului care au răspuns de astfel de lucrări vor pleca”, a declarat ministrul agriculturii.
Raportată ca funcţională, dar inexistentă
De altfel, o bună parte din infrastructura pentru irigaţii pe care autorităţile au raportat-o an de an ca fiind funcţională nici măcar nu mai există. După cum ne-au mărturisit fermierii gălăţeni cu care am stat de vorbă, kilometri întregi de reţele subterane au fost dezgropate şi distruse de hoţii de fier vechi, iar starea canalelor de aducţiune şi de distribuţie este în mare parte deplorabilă, pavajul din beton (care împiedică pierderile de apă) fiind avariat, fisurat şi, deseori, furat.
De altfel, raportările privind suprafaţa irigată efectiv în judeţul Galaţi arată că, în ultimii 5 ani, nu s-a depăşit pragul de 18.000 de hectare niciodată, adică maximum 14% din ceea ce s-ar fi putut face.
Situaţia este cu atât mai gravă la Galaţi cu cât în ultimele 6 luni în zonă se manifestă cea mai gravă secetă din ultimul secol. În jumătatea de sud a judeţului a plouat doar între 12 şi 20 de litri pe metrul pătrat din noiembrie încoace, faţă de o medie obişnuită a perioadei de peste 200-220 l/mp. Urmarea este că zeci de mii de hectare de culturi agricole sunt compromise între 50-100%, comisiile speciale de evaluare urmând să centralizeze în zilele următoare situaţia pe tot judeţul.
Chestionaţi de „Adevărul”, fermierii gălăţeni ne-au explicat că au irigat atât de puţin deoarece sistemul de aducţiune a fost pornit abia după 25 martie, când culturile de cereale era deja compromise şi nu mai era eficient să le ude, dar şi pentru că, de fapt, apa nu ajunge decât în puţine locuri, canalele şi conductele având avarii majore.