De unde vine expresia „La calendele greceşti“. Grecii au refuzat mereu s-o folosească
0Translatată în toate limbile pământului (cu diverse variaţiuni), expresia a fost „inventată” de vechii romani pentru a defini o promisiune mincinoasă, dat fiind că grecii nu aveau calende. La români, calendele greceşti au fost înlocuite apoi de 30 februarie şi de Paştele cailor.
Datoriile nu s-au inventat de azi, de ieri, ci vin din negura existenţei omenirii. La fel şi termenele de plată, rău-platnicii, impozitele şi alte motive de nefericire legate de circuitul banilor.
De departe cea mai cunoscută din domeniu, expresia latinească „Ad calendas graecas”, care se traduce prin „la calendele greceşti”, reprezintă de fapt o prescurtare a expresiei, mult mai explicită, „ad calendas graecas solvere” (adică „a plăti la calendele greceşti”).
Trebuie ştiut că, la romani, termenul de „calende” desemna prima zi a fiecărei luni („zintâiul”, cum se spune la românii din Ardeal, mai ales). Conform obiceiurilor romane (înscrise în codurile juridice de atunci), această primă zi reprezenta şi momentul pentru plata datoriilor, fie că vorbim de scadenţa creditelor sau de achitarea taxelor.
Cum spuneam, acolo unde există datorii vor exista întotdeauna şi rău-platnici, căci nimic nu este nou sub soare. Drept urmare, izvoarele istorice consemnează destul de frecvent că unii dintre datornicii „cu pedigree” se apucau să le spună creditorilor, mai în glumă, mai în serios, că îşi vor achita datoriile „ad calendas graecas”, ceea ce echivala cu niciodată.
Motivul este simplu: vechii greci nu aveau calende. Expresia nici măcar nu era folosită, fiind considerată jignitoare la adresa poporului. Oricum şi legile legate de datorii erau diferite faţă de romani. Astfel, la grecii antici, în cazul împrumuturilor exista şi o a treia parte (girantul), care avea obligaţia să achite datoria la termenul stabilit dacă debitorul nu o făcea el.
Istoricul Suetoniu scrie că inclusiv împăratul Augustus le răspundea adesea „Ad calendas graecas” creditorilor săi, nefiind deloc o excepţie printre marii lideri din antichitate, care în cele mai multe cazuri erau mult mai aprigi la luat decât la dat.
Această vorbă a rămas şi în zilele noastre, răspândindu-se la toate popoarele lumii şi căpătând o mulţime de variaţiuni.
În limba română, cu aceeaşi semnificaţie, s-au creat şi expresii precum: „La Paştele cailor”, „La Sfântuʼ Aşteaptă” sau „La moşii verzi”. Mult mai aproape de sensul iniţial este, însă, expresia „La 30 februarie”, ştiut fiind faptul că deşi tradiţia noastră nu are calende, luna februarie, totuşi, are numai 28 de zile (29 în anii bisecţi).