Cum provocau ciubucul şi narghileaua „dulcea extază“. Motivul ciudat pentru care slujitorii fugeau în spatele boierilor

Ciubucele boiereşti şi cele domneşti erau obiecte de lux, fiind pipe lungi din lemn de iasomie sau de lămâi, ornate cu un muştiuc mare de chihlimbar încrustat cu diamante şi acoperit cu o pungă de catifea verde sau albastră brodată cu ciucuri aurii, consemnează Andrei Oişteanu în cartea sa ”Narcotice în cultura română”.

Tabietul marilor boieri de a fuma împreună era un ceremonial fanariot de socializare, scrie Andrei Oişteanu în lucrarea sa ”Narcotice în cultura română”, apărută la editura Polirom în 2011. Existau la acea vreme persoane care se ocupau de curăţarea ciubucelor, numite ciubuccii, care aveau obligaţia să le umple uniform şi să le aprindă.

Ciubucele boierilor erau păstrate, curăţate, umplute şi aprinse cu grijă de slujitori speciali (ciubuccii), care erau generos răsplătiţi. ”Cel cu rangul (n.r. domnitorul sau boierul) căta să plătească câte un bun bacşiş la ciubuccii”, scria Nicolae Filimon.

De aici provine sensul figurat al cuvântului ”ciubuc”, care înseamnă câştig suplimentar, bacşiş.

”Tolăniţi pe un teanc de perne, boierii români beau tutun de Medina din ciubuce de iasomie cu muştiuc de chihlimbar  încrustat cu pietre preţioase sau trăgeau din narghilea de cristal. Li se aducea cafea fierbinte cu zaţ în ceşcuţe mici fără toartă, puse într-un fel de păhăruţ din aur filigranat, numit <<zart”, descrie Ulysse de Marsillac tabieturile boierilor români.

”Altarul” fumătorilor

Colecţia de ciubuce, narghilele şi chisele brodate era păstrată într-un dulap preţios, într-o cameră specială. Era un adevărat ”altar al fumătorilor”, cum îl numea impresionat Stanislas Bellanger , în 1846, pe cel din casa boierului Balş din Bucureşti.

Dacă tutunul ardea cu flacără, şi nu mocnit, fumatul era compromis, dar era considerat şi un semn de rău augur. ”De şed închis în casă şi trag trist din ciubuc, îmi flacără lulea şi-mi face ursuzluc (n.r. semn de nenoroc), a scris paharnicul Costache Bălăcescu la mijlocul secolul al XIX-lea.

Pentru ca tutunul să ardă bine, ciubucul trebuia să fie ”încălăfat”, adică acoperit cu capac, iar luleaua să fie ”ferecată cu argint”, a scris Costache Negruzzi în ”Fiziologia provinţialului”.

Meseria de ciubucciu nu era lipsită de pericole, putând duce la boli profesionale. Un ciubucci-başa de la curtea lui Caragea Vodă, ”de mult ce a tot suflat în ciubuc”, s-a îmbolnăvit şi a murit ”de oftică”, adică ”i s-au dus zilele în fum”, scria ironic Vasile Alecsandri.

”Fumul de tiutiun domneşte în toată nourimea sa”

În 1844, Alecsandri descria Iaşiul multietnic, în care orientalii (turci, greci, armeni) erau promotorii fumatului. ”În cafineaua grecească, plină de fesuri mari, de fustanele, felegenele de cafe, ciubucile şi narghilelele gioacă roluri însămnate, iar fumul de tiutiun domneşte în toată nourimea sa”, descriere preluată şi de Andrei Oişteanu în lucrarea ”Narcotice în cultura română”.

Ciubucele boierilor români erau atât de lungi (până la 1,5 metri), încât nu încăpeau în trăsură alături de ei sau îi incomodau. Ele erau ţinute de slujitori, care călătoreau afară, în spatele birjei. Când boierul mergea în oraş călare pe cal, în spatele lui alerga un slujitor care îi ţinea ciubucul şi, dacă era întuneric, o torţă, consemnează Andrei Oişteanu.

Şi tabacherele erau la modă în acea vreme, iar cu o astfel de cutiuţă plină cu tutun de prizat ar fi fost momit în 1777 domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, de către trimisul sultanului, ca să-l înjunghie: ”I-au întins tabachere, şi când vodă s-au plecat, făcu semn lui haznatarul (n.r. vistiernicului), să-l lovească cu hamgerul”, menţionează Andrei Oişteanu în cartea ”Narcotice în cultura română”.