Cât de important este să fim independenţi faţă de părinţi. Care este cea mai sănătoasă cale pentru ca un tânăr să îşi aleagă propriul drum în viaţă

Există multe beneficii ale independenţei faţă de părinţi, printre acestea numărându-se confortul, siguranţa, dar şi iubirea celor dragi, dar în egală măsură există şi multe neajunsuri. Dacă separarea nu se realizează armonios, atât tinerii, cât şi părinţii vor suferi traume emoţionale şi fizice care îi pot marca pe viaţă.

Independenţa faţă de părinţi presupune maturizarea emoţională a copilului, care se traduce prin dezvoltarea unei autonomii faţă de aceştia, dar şi printr-o relaţie armonioasă cu ei. Fiecare dintre noi va analiza şi interpreta independenţa prin prisma propriei educaţii şi a experienţei de viaţă pe care o are.

”Independenţa faţă de părinţi poate fi fizică, vizând aspectul material, financiar. Ea este recomandată, iar când copilul o reuşeşte, este un pas foarte important în dezvoltarea lui. Ne referim la faptul că tânărul are banii lui, casa lui şi maşina lui. Independenţa este şi emoţională, dar aici lucrurile pot fi mai complicate. Mulţi tineri vor să fie independenţi, dar acest lucru poate crea dezechilibre, răni, atât de o parte, cât şi de cealaltă”, explică psihologul Stelian Chivu.

Cu toate acestea, independenţa emoţională este de dorit, mai ales când părinţii sunt toxici. Vorbim de acei adulţi care îşi domină, manipulează şi controlează copiii, acest gen de acţiuni putând avea efecte majore asupra acestora când devin adulţi. Tinerii pot interpreta aceste gesturi ca lipsă de iubire sau abandon, ce pot genera în timp dezechilibre emoţionale.

Independenţa mentală este cea mai greu de realizat, pentru că, în copilărie, micuţii preiau o mare parte dintre programele mentale şi tiparele de viaţă ale părinţilor. ”Până la vârsta de doi ani, copilul are cele două emisfere cerebrale echilibrate, iar până la vârsta de şapte ani, copilul îşi vede părintele ca pe Dumnezeu şi preia de la el foarte multe informaţii fără să le filtreze. Prin urmare, programele mentale preluate până la 7 ani se vor manifesta până la bătrâneţe, de multe ori fără ca individul să conştientizeze acest lucru”, punctează psihologul Stelian Chivu.

Adultul de mai târziu va ajunge să transmită propriului copil aceste programe mentale, emoţionale şi fizice, tocmai pentru că nu le-a conştientizat şi vindecat, la rândul său. Vorbim practic de tipare de viaţă preluate de la părinţi.

Vârsta potrivită pentru a deveni independent

Întrebarea care se pune este când este mai bine ca un copil să devină independent faţă de părinţii săi? ”Nu poate fi dat un răspuns general, pentru că acesta vine în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte. Chiar şi aşa, nu este recomandată o independenţă totală, adică să închidem orice canal de comunicare cu părinţii. Chiar dacă copilul este un rebel, chiar dacă părintele a greşit, trebuie să existe permanent un dialog”, ţine să sublinieze psihologul Stelian Chivu.

Există totuşi o independenţă faţă de părinţi care se poate dovedi în timp extrem de nocivă. Este vorba despre separarea tânărului de aceştia în urma unei dispute familiale, care va crea ulterior conflicte interioare extrem de adânci. Prin urmare, este de dorit ca, dacă s-a produs o separare, atât copilul, cât şi părinţii să menţină legătura şi să comunice deschis pentru a-şi rezolva problemele, iar dacă nu reuşesc, să apeleze la un specialist.

Nu pot fi trecute cu vederea separările forţate ale părinţilor care pleacă să muncească în străinătate, lăsându-şi copiii în grija bunicilor. ”Copilul este forţat să devină independent, dar este o situaţie delicată aici, pentru că nu orice copil poate face asta armonios. Există şi situaţii în care copiii trebuie să plece în străinătate să muncească pentru a-şi întreţine părinţii, iar asta poate crea dezechilibre interioare, pentru că acest lucru poate fi interpretat de către copil ca o obligaţie, ca o condiţionare”, declară psihologul Stelian Chivu.

Cea mai sănătoasă cale ca un copil să se separe de părinţi, dar să menţină şi o relaţie armonioasă cu aceştia, este independenţa progresivă. De pildă, să se mute mai întâi într-o locuinţă închiriată, să îşi cumpere apoi o garsonieră, maşină şi tot aşa. Evident, trebuie să aibă propria sursă de venit provenită dintr-un job sau o mică afacere, altfel nu putem vorbi de o independenţă reală.

”De multe ori, independenţa faţă de părinţi devine o necesitate, în special în cazul tinerilor care trec de 30 de ani şi s-au obişnuit să fie întreţinuţi de părinţi. Comunicarea cu părinţii trebuie menţinută, dar separarea se impune pentru ca tinerii să înceapă să ia propriile decizii şi să devină independenţi”, susţine psihologul Stelian Chivu.

Cum vindecăm relaţia cu părinţii

Aşa cum aminteam şi anterior, independenţa financiară îi va dezvolta unui tânăr încrederea în sine, conştientizându-l că poate lua hotărâri foarte bune fără ajutorul părinţilor. Când copiii nu doresc  să aibă propria sursă de venit şi nici părinţii nu îi încurajează să facă asta, îşi vor programe mentale care îi vor limita, creându-le ulterior un veritabil handicap ca adulţi.

Tinerii trebuie să se ferească de falsa independenţă faţă de părinţi, ce presupune separarea de aceştia pe motiv că se simt neînţeleşi sau orice ar face, este considerat greşit. De asemenea, există şi o separare ce poate interveni din diverse motive, ce crează la un tânăr un sentiment de vinovăţie pentru că şi-a abandonat părinţii, mai ales dacă aceştia sunt bătrâni sau suferinzi.

”Ca să se producă o vindecare, este necesară comunicarea atât din partea adolescentului, cât şi din partea părinţilor. Într-o astfel de situaţie, părinţii trebuie să aibă mult tact şi răbdare pentru a putea stabili un dialog cu tânărul. Practic, părinţii trebuie să se adapteze la cum merg lucrurile în societate în prezent, pentru că ei au fost crescuţi în cu totul alte condiţii. Mulţi părinţi s-au obişnuit să spună <<eu, la vârsta ta, munceam şi aveam şi copii>>, ceea ce nu este în regulă”, explică psihologul Stelian Chivu.

Prin urmare, independenţa faţă de părinţi este necesară, dar aceasta nu se poate realiza oricum, ci printr-o comunicare permanentă cu copilul, astfel încât separarea să se realizeze gradual, armonios, fără traume nici de o parte, nici de cealaltă.