Când ruşinea devine traumă. Studiul care demonstrează că provoacă dezechilibre majore în organism

Ruşinea este definită de specialişti ca un sentiment de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Cei mai mulţi dintre noi au nativ un simţ al ruşinii, pe care îl manifestă atunci când viaţa îi pune în situaţii ruşinoase sau de care ar trebui să le fie ruşine.

De multe ori ruşinea este însoţită de vinovăţie, pentru că sunt emoţii negative care se întrepătrund în multe situaţii.

 ”Dacă privim ruşinea în prezent prin ochelarii trecutului, constatăm că  este necesară. Dacă ne raportăm doar la prezent, ruşinea poate fi o traumă”, explică psihologul Stelian Chivu. Specialiştii au stabilit că există mai multe niveluri ale ruşinii. Avem astfel niveluri modeste de ruşine, niveluri anxioase, niveluri jenate, niveluri ruşinate şi niveluri umilite.

Ruşinea reprezintă pentru mulţi o necesitate în educaţie, care îi face să asculte de principii morale şi norme culturale.

”Nu e nevoie în astfel de cazuri de ruşine, ci doar de educaţie. De cele mai multe ori ruşinea este toxică şi produce programe mentale negative, emoţii cu frecvenţă joasă şi chiar blocaje fizice şi traume”, spune psihologul Stelian Chivu.

Cum ne afectează

Cercetătorii de la Universitatea Ludwig Maximilian din Munchen (Germania) au demonstrat că ruşinea declanşează o activitate ridicată în partea dreaptă a creierului, dar nu şi în amigdala creierului, o componentă a sistemului nostru limbic cu rol important în emoţie şi comportament, ceea ce poate duce în timp la traume şi la tot felul de dezechilibre în organism.

Ruşinea se manifestă la nivel mental prin gânduri negative, agitaţie mentală şi chiar confuzie, iar toate acestea pot duce la anxietate şi depresie. Din punct de vedere emoţional, ruşinea este considerată de specialişti drept cea mai negativă stare.

Fizic, ruşinea produce un fenomen asemănător imploziei în organism şi generează în timp înconvoierea corpului, o digestie slabă şi poftă de mâncare redusă. Ruşinea este percepută de ceea ce specialiştii numesc amigdala-insulă şi striatum-ul ventral, acesta din urmă fiind o zonă subcorticală a creierului ce urmăreşte răspunsul organismului la diverşi stimuli.

Semnele ruşinii

”Ne facem cât mai mici, corpul dă acest semnal şi am vrea eventual şi să dispărem. Apar tot felul de semne ale ruşinii, cum este înroşirea incontrolabilă, senzaţia de sensibilitate, neapreciere şi îngrijorare”, detaliază psihologul Stelian Chivu.

Este greu, dar nu imposibil, ca cei care au dezvoltat traume generate de ruşine să le depăşească singuri, fără ajutor specializat, în special formele uşoare ale acestora. Şi asta pentru că acest gen de traume crează reflexe necondiţionate, ce trebuie conştientizate şi apoi eliminate gradual printr-un control eficient al gândurilor şi emoţiilor.

Acest lucru poate fi făcut prin meditaţii, ascultarea unor melodii care ne cresc încrederea şi stima de sine, dar şi prin evadări în natură şi plimbări zilnice prin care ne destresăm şi ne încărcăm pozitiv.

”Cea mai mare ruşine este să rămâi în ruşine”, încheie psihologul Stelian Chivu.

Vă mai recomandăm să citiţi şi:

Curiozitatea, hrana pentru mintea, emoţiile şi corpul nostru. Ce neurotransmiţător secretă creierul

Cum ne vindecăm de abuzuri prin suferinţă. Când picioarele devin adevărate depozite de toxine