Originea expresiei „gâştele Capitoliului“. Cum s-au transformat înaripatele în simbolul vigilenţei

Exprimarea amintită îşi are originea într-o întâmplare războinică petrecută în urmă cu aproape 2.500 de ani în fortăreaţa Romei.

În anul 390 înainte de Hristos, galii au invadat zona de nord a Italiei şi au provocat mari pierderi armatei romane.

Scopul era unul singur: de a pune stăpânire pe Roma, capitala imperiului, dar pentru acest lucru era nevoie să ajungă la Capitoliu, fortăreaţa oraşului, centrul spiritual şi locul unde se retrăsese aristocraţia oraşului.

Timp de mai multe zile, ofensiva de cucerire a cetăţii s-a dovedit fără succes pentru gali, care au întâmpinat o ripostă dârză, în ciuda avantajului numeric. După un asediu lung, strategii militari ai galilor au profitat de faptul că persoanele din cetate dormeau şi au vrut să escaladeze zidurile pentru a asigura succesul care se lăsa întârziat.

Erau aproape de metereze, gata să treacă zidurile, când nişte gâşte aflate acolo, speriate, au început să gâgâie.

„Ei ajung în vârful stâncii într-o aşa linişte încât nu numai că au înşelat gărzile, dar nu au trezit nici măcar câinii. Dar ei nu au înşelat gâştele, pe care romanii le cruţaseră în ciuda foametei extreme, deoarece acestea erau gâştele consacrate Iunonei; ceea ce i-au salvat pe romani. Într-adevăr, trezit de strigătul şi de bătăile din aripi ale gâştelor, Manlius, luptător remarcabil, chemându-i pe ceilalţi să ia armele, i-a împins în prăpastie pe galii care urcau. De aici vine obiceiul de a purta într-o procesiune solemnă un câine fixat de o furcă, în timp ce o gâscă este purtată triumfal, pe o lectică echipată cu o cuvertură”, povesteşte episodul Charles François Lhomond, un fost preot şi pedagog francez, care a trăit acum mai bine de două secole.

Practic, gâştele au salvat Capitoliul, devenind mai celebre decât leul lui Androcle sau elefanţii lui Cezar.

Gaştele din Capitoliu i-au inspirat şi pe poeţii Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel, care într-o poezie intitulată "Indignare reciprocă", se autoironizează cerând unei gâşte să-i salveze cu o pană pentru a-şi scrie sonetele.

"Cu pana ta măiastră cinci sonete
Am scris, cum vezi, până acum, gânsace
Dar pana s-a uzat şi nu mai face –
Dă-mi altă pană...” – „Nu, destul poete!

Vrei să mă jumuleşti de viu !? Dă-mi pace!
Plătesc cam scump promisele cuplete.
Eu nu-ţi mai dau nimic... Mii de regrete!
De-aci încolo scrie cum îţi place!...”

„Măcar o pană dă-mi confrate!
Salvează-mă! Acesta-ţi este rolul!”
- „Las c-am salvat o dată Capitoliul

Noi gâştele, - şi tot am fost mâncate…
Purtarea voastră nu-i de loc galantă...”
- „Hai, marş de-aici friptură ambulantă!”.