Mănăstirea care a stins o rivalitate pe viaţă şi pe moarte. Descoperitorul baladei „Mioriţa“, exilat în faimosul lăcaş de cult

Una dintre cele mai vechi mănăstiri din Vrancea, Dobromira de la Soveja, care datează de la 1645, are o istorie specială.

În secolul al XVII-lea, războaiele dintre domnul Moldovei, Vasile Lupu, şi cel al Ţării Româneşti, Matei Basarab, au făcut istorie. În 1637, domnitorul moldovean l-a atacat pe cel muntean, într-o bătălie care a avut loc la Focşani, încheiată cu victoria lui Matei Basarab.

Doi ani mai târziu, în bătălia de la Ojogeni, din Ilfov, Matei Basarab ieşea din nou învingător din războiul pornit de orgoliosul domnitor moldovean Vasile Lupu.

Doar moartea fiului său, Ioan, l-a determinat pe acesta din urmă să încheie pacea cu domnitorul muntean, în 1644, cei doi angajându-se că vor construi fiecare, în ţara celuilalt, câte o mănăstire.

Vasile Lupu a ales să ctitorească mănăstirea Stelea de la Târgovişte, în vreme ce Matei Basarab s-a orientat către Soveja, unde a înălţat mănăstirea Dobromira, care înseamnă "Pace Bună", ambele având menirea de a simboliza pacea dintre cei doi conducători de obşti.

Nu fără jertfe, pentru că în cazul mănăstirii din Vrancea s-a încercat prima dată zidirea ei în comuna Cîmpuri, pe Valea Şuşiţei, lucru respins categoric de obştea de răzeşi de aici, care l-au ucis pe calfa zidarilor care insista pentru ridicarea ei acolo.

"Pentru că locuitorii din Câmpuri s-au opus construirii unei mănăstiri pe teritoriul comunei lor , Matei Basarab a trebuit să aleagă un alt amplasament pentru ctitoria lui. Având în vedere faptul că armata acestuia a produs pagube materiale unui schit cunoscut sub numele de Babele, aflat in apropierea Sovejei, domnitorul a stabilit locul ctitoriei pe Valea Şuşiţei, într-un loc pitoresc, pe râul Dobromira ce curgea pe teritoriul satului Dragosloveni al Sovejei", potrivit istoricului Lelia Pavel.

În alegerea locului pentru construcţia sa a stat şi faptul că acolo se aflau aşezări întemeiate de către muntenii veniţi din Dragoslavele şi Rucăr, care au emigrat la Soveja din zona Muscelului.

Istoricii spun că foarte influent în stabilirea mănăstirii de la Soveja a fost şi Mitropolitul Varlaam, originar din aceste locuri, care a participat la pacea dintre cei doi conducători.

În pisania săpată în piatră amplasată deasupra intrării în pronaos , consemnează că acesta ar fi locul unde s-a construit biserica.

"Cu  ajutorul lui Dumnezeu şi cu porunca şi cu cheltuiala prea păcătosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab Domnitor şi Voievod a toată ţara Ungro Vlachiei (şi) a soţiei noastre Kneaghina Elena s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Naşterii Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Isus Christos, afară de hotarele ţărei noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bună-voinţa şi cu pogorământul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile voevod, în anul facerii lumii 7153 (1645)"

Domeniul mănăstirii de la Soveja s-a extins în timp foarte mult, prin donaţii şi achiziţii de terenuri de către călugării care slujeau aici, astfel că în patriomoniul ei se găseau suprafeţe arabile, vii, munţi, mori, care asigurau traiul celor de acolo.

La această mănăstirea avea să fie surghiunit şi poetul, prozatorul şi eseistul român Alecu Russo. O piesă de teatru scrisă de el, „Jicnicerul Vadră”, prezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, care a deranjat autorităţile vremii, avea să-i aducă acestuia, în primăvara anului 1846, o perioadă de cinci săptămâni „de exil” la Soveja, în munţii Vrancei, experienţă pe care Russo o povesteşte în lucrarea „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicată după moartea sa de Alexandru Odobescu.

Cu aceasta ocazie, el a descoperit şi a cules cunoscuta balada populară "Mioriţa".

Mănăstirea Dobromira a fost grav afectată de cutremurul din anul 1802, când zidurile s-au distrus. Iar incendiul din anul 1871 a ars din temelii casele călugărilor, care nu au mai fost reconstruite.

Istoricul Nicolae Iorga menţiona în 1905, după o vizită în zonă, starea în care se afla mănăstirea ,,Zidul sfârtecat de dintele lacom al vremurilor se rupe înfrânturi de cărămidă roşie, se deschide în turnuri văruite”.

Şi următoarele cutremure, din 1940 şi 1977 au afectat mănăstirea, dar renovările ulterioare au reuşit să redea frumuseţea acestui locaş de cult ridicat, de asemenea, într-unloc superb.