Decretul criminal care a atentat la viaţa şi demnitatea femeilor din România. Câte femei au plătit cu viaţa această aberaţie

La 1 octombrie 1966, Niculae Ceauşescu a decretat interzicerea avorturilor şi a comercializării contraceptivelor, femeile fiind obligate să facă tot mai mulţi copii.

Timp de aproape un sfert de secol, între 1966 şi 1990, femeile din România au fost obligate să trăiască cu teamă una dintre funcţiile lor vitale, maternitatea. Asta din cauza Decretului 770, dat pe 1 octombrie 1966, care interzicea întreruperea de sarcină şi care viza creşterea accelerată a populaţiei.

Acest decret a reprezentat un act inuman, o aberaţie socială, un atentat la demnitatea femeilor. Deşi atunci, ca urmare a numeroase studii efectuate, se cunoştea că fertilitatea în ţara noastră se situa la un nivel superior multor ţări, din Europa, decretul amintit nu era deloc necesar. Exista posibilitatea dezvoltării armonioase a populaţiei printr-o planificare familială corespunzătoare.

Decretul a venit ca o măsură coercitivă, privind reglarea forţată a natalităţii, prin reglementarea întreruperii cursului sarcinii. 

Efectele acestei aberaţii s-au văzut chiar din anul următor, când se dublează rata fertilităţii faţă de cea din 1966. Aşa s-a născut termenul de decreţei, adică copiii nedoriţi în epoca copilăriei cu cheia la gât. Asta în condiţiile în care în celelalte ţări comuniste din Europa se respingea întreruperea sarcinii. Nicolae Ceauşescu a interzis până şi metodele contraceptive. Pedepsele pentru medicii, asistentele sau chiar alte persoane care săvârşeau sau erau complice la o întrerupere de sarcină erau aspre şi puteau ajunge chiar în închisoare.

Ca să-şi dezvolte şi mai mult conţinutul lui inuman, decretul a fost „îmbunătăţit” la indicaţiile preţioase ale cuplului Ceauşescu, ultima dată în 1977, când s-a prevăzut avizarea întreruperii cursului sarcinii după vârsta de 45 de ani, în loc de 40 şi la un număr de cinci copii în viaţă, faţă de 4. Aceasta în pofida faptului general admis că la 40-44 de ani numărul de născuţi vii scade foarte mult, că riscul decesului la nou-născuţi creşte de mai multe ori, ca să nu mai vorbim de apariţia multor malformaţii congenitale.

Prin acest decret s-a reuşit să se intre cu bocancii în cele mai intime resorturi ale femeii, transformând-o pe aceasta într-o unealtă a unei politici aşa zise a creşterii numărului braţelor de muncă. S-a mai reuşit menţinerea mortalităţii infantile la nişte parametri inadmisibil de ridicaţi pentru o ţară europeană, dar şi creşterea numărului de decese de la 0 la un an, cu cauze precum distrofie, malnutriţie, creşterea numărului de copii abandonaţi şi copii handicapaţi.

Aplicarea decretului a făcut să crească numărul femeilor decedate ca urmare a complicaţiilor grave ale provocării avorturilor. În medie, pe ţară s-au înregistrat în jur de 300 de decese anual, făcând din România prima din lume la acest indicator. Şi tot ca urmare a decretului a sporit numărul femeilor handicapate prin infirmităţile fizice şi psihice, iar altele au rămas cu sechele care au dus la sterilitate definitivă.

Decretul a fost abrogat în primele zile de după Revoluţia din decembrie 1989, pe 26 decembrie, acest lucru fiind socotit ca o adevărată eliberare a femeilor, ca o ieşire din coşmarul politicii demografice promovată de Ceauşescu. Şi pentru corpul medical acest lucru a însemnat o deplină libertate a profesiei, în condiţiile în care ani la rând nu s-a putut exprima cu privire la acest act inuman.