De ce erau consideraţi preoţii pe vremuri echivalentul ofiţerilor de stare civilă din zilele noastre
0În trecut, naşterile, decesele şi căsătoriile erau o obligaţie de stare civilă a preoţilor. Abia prin Codul Civil din 1865, s-au reglementat actele de stare civilă.
Înainte de anul 1865, întocmirea şi păstrarea actelor de stare civilă era o preocupare a preoţilor, care erau obligaţi să cunoască legăturile de rudenie la celebrarea căsătoriilor pentru a nu greşi atunci când oficiau căsătorii între rude.
În ţările române, actele de stare civilă au fost introduse prin Regulamentele Organice, din Muntenia (1831) şi Moldova (1832).
Prin regulamente s-au introdus condici pentru starea civilă, denumite „mitrice”, din care spicuim: “acturile mitricei slujăsc spre dovedirea celor trei, adică a naşterii, a căsătoriei şi a mutării din vieaţă. Justificarea necesităţii şi importanţei lor este făcută pentru a se şti starea civilă a fieştecărei persoane, adică treapta şi rangul ce are în oraş şi în familia sa şi cu aceasta a se aşeza drepturile şi îndatoririle ce avea - căci dacă omul are drepturi şi datorii ce se nasc şi nu sfârşesc decât împreună cu dânsul, mai are şi altele care nu se dizvălesc decât cu vârsta şi care îl întâmpină la cutare sau cutare period al vieţii sale, după cum acelea ce vin din legiuita vârstă, din căsătorie, din păriţime şi din alte asemenea împrejurări a căror dată, cele de mai multe ori este neştiută şi pururea cu îndoire de vreme ce nu este dovedit prin acturi înadinsu orânduite spre acest sfârşit”, se arată în regulament.
Codicele prevăzute de Regulamentul Organic erau în număr de trei: pentru naşteri, căsătorii şi moarte. Ele erau ţinute în dublu exemplar iar la sfârşitul anului se înaintau, prin protoiereu, ispravnicului. Preoţii, precum şi ispravnicul, erau datori să elibereze fără nicio plată, oricărei persoane, contracte de naştere, de căsătorii şi de moarte, oricând i se cerea.
“În ceea ce priveşte starea civilă, evidenţa se ţinea de preotul satului, cel care ştia să scrie. Naşterile, decesele şi căsătoriile se treceau într-un registru. Se credea că nu e obligatoriu acest lucru deoarece mulţi bătrâni nu aveau acte de naştere sau de căsătorie, chiar din cei născuţi după 1850. În majoritatea cazurilor, noii născuţi purtau numele de familie ale mamelor. De divorţuri nu se pomenea, fiindcă erau cununaţi la biserică, martor fiind tot satul şi preotul”, se arată într-un document de arhivă.
Primul Cod Civil, în 1865
Conform Codului Civil pus în funcţiune la 1 decembrie 1865, iar actele de stare civilă au trecut în competenţa autorităţilor locale. Ofiţer al stării civile a fost desemnat primarul, care îşi putea delega atribuţiile de ofiţer al stării civile ajutorului de primar, secretarilor şi conducătorilor de servicii. Actele stării civile trebuiau înscrise în fiecare localitate într-unul sau mai multe registre ţinute în câte două exemplare.
“Oricine avea dreptul, atunci, de a cere de la păstrătorii registrelor de stare civilă extrase din acele registre, iar dacă registrele lipseau, fiind pierdute sau lipsă, acest lucru trebuia atestat în scris, iar evenimentele de stare civilă, pentru care se cereau relaţii, se puteau dovedi cu martori“, ne spune istoricul Florin Dârdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.
Normativele specifice actelor de stare civilă s-au completat periodic cu noi prevederi, precum extinderea legislaţiei civilă din Vechiul Regat, constatarea decesului militarilor şi persoanelor dispărute în timpul războiului, recunoaşterea copiilor celor morţi pe câmpul de luptă, dovedirea stării civile a unor refugiaţi, reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Ardealul de Nord şi altele din vremea comunistă.