De ce a fost surghiunit scriitorul Alecu Russo în munţii Vrancei. „A se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni“

În timpul exilului său de cinci săptămâni în Munţii Vrancei, scriitorul Alecu Russo culege Balada "Mioriţa", prelucrată ulterior de către poetul Vasile Alecsandri.

Poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român, Alecu Russo, de origine basarabeană, ideolog al Revoluţiei de la 1848, s-a dovedit un critic acerb al autorităţilor.

O piesă de teatru scrisă de el, „Jicnicerul Vadră”, prezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, care a deranjat autorităţile vremii care apărau regimul tiranic al domnitorului Mihail Sturza, avea să-i aducă în primăvara anului 1846, când avea doar 27 de ani, o perioadă de cinci săptămâni „de exil” la Soveja, în munţii Vrancei. Autorităţile apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”.

„Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”, se arată în decizia de exilare.

În acelaşi timp, actorii care au jucat in piesa sa au fost exilaţi la mănăstirea Caşin.

Această experienţă pe care Russo a trăit-o pe pământuri vrânceni a povestestit-o în lucrarea „Jurnalul Soveja.

„Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicată după moartea sa de către Alexandru Odobescu, este o primă scriere de acest gen din istoria literaturii române. Exilul a început pe data de 2 martie 1846.

“N-am de fel ce face; să mă primblu nu pot, căci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a mânca mult şi mai cu seamă de a dormi; dar vai! i se urăşte omului şi cu somnul. Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzeşte aici, şi c-am găsit şi o pană pe care îmi lipseşte însă un briceag spre a o mai subţia! Cu dânsele-mi petrec vremea, punând negru pe alb. Deşi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune însă împrejurarea care m-a adus aci”.

Tot în jurnal, Alecu Russo povesteşte cum a înregistrat una dintre variantele baladei Mioriţa, după o întâlnire cu un lăutar al locului. Balada a fost prelucrată şi publicată ulterior de prietenul său Vasile Alecsandri.

„11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier… Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina!”.

Exilul la Soveja s-a încheiat pe data de 4 aprilie, ulterior poetul întorcându-se la Iaşi, unde şi-a continuat activitatea literară.

Russo a luat parte şi la Revoluţia de la 1848 din Moldova, dar şi în celelate provincii româneşti, fiind şi arestat. A murit  pe 5 februarie 1859, de tuberculoză, la vârsta de 40 de ani. A fost înmormântat la Biserica Bărboi din Iaşi.