Cum se distrau, pe vremuri, oamenii în hanurile şi cârciumile oraşelor. Celebrul Zavaidoc făcea deliciul chefurilor

Marin Teodorescu, alias  Zavaidoc, era foarte legat de Focşani prin soţia sa, Tanţa Constanţa, care a locuit în oraş.

Primele locuri de popas, amenajate pentru distracţia şi odihna călătorilor, au apărut în preajma  târgurilor, unde îşi desfăceau negustorii mărfurile, În astfel de  aşezăminte, aceştia se puteau odihni, mânca şi spăla, dar mai ales îşi puteau adăposti mărfurile pe timp de noapte, respectivele lăcaşuri fiind, de obicei, înconjurate de ziduri şi prevăzute cu porţi.

Cele mai multe dintre ele dispuneau atât de magazii pentru depozitarea mărfurilor, cât şi de grajduri pentru animale de povară. Aceste popasuri  au continuat să se dezvolte, cunoscând o creştere deosebită în Evul Mediu când  nu numai hanurile îi primeau pe călători, ci şi mănăstirile îi ospătau cu generozitate.

"În spaţiul românesc, ca şi în toată Europa, hanul era o autentică instituţie medievală. Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din târguri, hanul era un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului, în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, până prin iulie, cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pământul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grâu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrâni în curte, cu tacâmuri din lemn şi cu veselă de pământ ars, hanul românesc rămâne una dintre moştenirile istorice, iremediabil pierdute", ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

21 de hanuri doar în Focşani

La finele secolului  al XIX-lea, deci în plină epocă a dispariţiei lor, în  Focşani erau  cunoscute, nici mai mult, nici mai puţin, decât 21 de astfel de aşezăminte, la care se adăugau şi câteva hoteluri  precum  Hotelul Pompic, Caramlău, sau  Cimbru.

Dintre hanuri mai cunoscute erau Hanul Pastia, Hanul Ridichi, Hanul Bălan, Hanul Crângu, Hanul Romaşcanu, Hanul Pisaltu Tache, Hanul Bene şi Hanul Stamatin.  Mai funcţionau la vremea aceea  Hanul Preotul Carp, Hanul Barca, Hanul Borcan, Hanul Dascălu Stefanache, Hanul Niţă Dinu, Hanul Pantazi Mănăilă, Hanul Sava Neagu, Hanul Mândrilă, Hanul Zaharia Ion, Hanul D Rălescu, Hanul Daniel Şandor, Hanul V Gheorghiu şi Hanul Ghiţă Constantin.

O parte din aceste hanuri erau negustoreşti, iar celelalte  erau  hanuri boiereşti.   Chiar şi mănăstirile aveau hanuri împrăştiate prin oraş, cum erau stabilimentele mănăstirilor Vărzăreşti, Dălhăuţi  ori Sfântul Ioan. 

Secolul al XIX-lea  este, deci,  momentul declinului acestor   hanuri,  când  cârciumile din târguri încep să fure din clienţii vechilor  localuri. Mai uşor de gestionat decât un han, cârciuma era  locul de întâlnire al oamenilor care, teoretic, dormeau noaptea acasă.

Cârciuma, precursoarea restaurantelor de azi, s-a dezvoltat treptat după un model central-european, având un avantaj teribil şi anume   nevoia de un spaţiu mult mai mic decât un han. Un parter de casă şi puţină curte era suficient pentru a se putea improviza o terasă.

Zavaidoc era apreciat la Focşani

Perioada de glorie a cârciumii româneşti durează de pe la 1880 până pe la 1940. Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie  cârciumile-terase, unde diferite trupe sau persoane  prestau pentru deliciul consumatorilor.

Această distracţie era  deosebită ca stil în centrul oraşului, faţă de  periferie, unde lăutarii de generaţia a doua, în special ţigani, trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

"Între anii 1930-1940 focşănenii erau desfătaţi de cântecele de suflet ale lui Tudorescu C. Marin  zis Zavaidoc.  Cunoscut ca vestit cântăreţ de muzică populară şi de petreceri, făcea deliciile chefurilor de la restaurante, cafenele şi nunţi.  Zavaidoc era foarte legat de Focşani prin soţia sa Tanţa Constanţa,  de loc din strada Ghergheasa, azi Unirea Principatelor.  Era iubit  pentru frumuseţea sa sufletească  şi veselia ce o transmitea  din plin celor dragi.  Marin Zavaidoc  s-a remarcat  încă din zilele Primului Război Mondial, când a cântat ostaşilor români  pentru a le alina sufletele  în tranşeele de la Mărăşeşti,  alături de Maria Tănase care era foarte tânără  şi marele George Enescu.  Pe atunci Zavaidoc era soldat  şi făcea parte  din Regimentul 44 Infanterie, ce a luptat la Mărăşeşti", ne mai precizează Florin Dîrdală.