Cum s-au desfăşurat toate alegerile în România comunistă: „Întotdeuna se încheiau cu scorul de 99,9%“

În perioada comunistă, funcţia supremă în stat nu era supusă votului public direct. În acea perioadă, electorii îşi alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională, care apoi desemna Prezidiul ori Consiliul de Stat şi pe preşedintele acestor organisme.

Principala schimbare care a urmat semnării de către Regele Mihai I a actului de abdicare, la data de 30 decembrie 1947 şi apoi a abrogării Constituţiei din 1923, a fost stabilirea şefului statului în forma unui organism colectiv, numit iniţial „Prezidium”, al cărui prim preşedinte a fost Constantin Ion Parhon.

Renumit medic endocrinolog şi neuropsihiatru, C. I. Parhon a fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţie asimilată şefului statului, în perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952. Din acest comitet au mai făcut parte Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, , Gheorghe Stere, Ion Niculi.

În Constituţia din 1948, s-au stabilit numărul, atribuţiile şi modalitatea de alegere a Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

Acesta era desemnat prin vot secret, dacă M.A.N. nu hotăra ca alegerea să se facă altfel. Ca şi în zilele noastre, este posibil ca accederea la funcţii să se fi făcut în urma unor aranjamente, pe care istoricii nu le exclud.

„Dacă au existat jocuri de culise pentru alegerea acestuia, e greu de spus. E posibil să fi existat, pentru că a fi membru în Prezidiu şi mai ales preşedinte de Prezidiu însemna să ai parte de avantaje materiale şi  influenţă consistentă. Dar primul preşedinte de prezidiu C.I. Parhon  nu cred că a avut în gând asemenea ambiţii, pe acesta recomandându-l vastitatea studiilor, celebritatea profesiei, vârsta înaintată şi trecutul socialist. La fel şi Petru Groza este în afara oricăror bănuieli, pentru că având atâtea merite comuniste în spate, ştiindu-se că a format primul guvern comunist nu era omul care să dea din coate pentru această calitate de preşedinte al Prezidiului.
Iar de Gheorghe Gheorghiu Dej, şi el preşedinte după 1961, nici nu poate fi vorba că ar fi intervenit în vreun fel, el fiind pus în această funcţie cu entuziasm linguşitor de deputaţii MAN”, ne-a declarat istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Partidele istorcie, eliminate, iar liderii lor băgaţi în închisoare

La alegerile parlamentare din 28 martie 1948, primele din noua republică, dar ultimele cu participarea forţelor democratice, organizate pe sistem sovietic, ce mai rămăsese din partidele istorice au fost zdrobite prin fraudarea votului. Ulterior, şi liderii partidelor istorice care au participat în alegeri au fost aruncaţi în închisoare.

Aşa se face că Frontul Democraţiei Populare, din care făceau parte Partidul Muncitoresc Român, Frontul Plugarilor, Partidul naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară au luat 97,83% din voturi, în vreme ce Partidul Naţional Liberal, condus de Petru Bejan a obţinut 1,69% iar Partidul Ţărănesc Democrat, condus de Nicolae Lupu, a obţinut doar 0,48%. Prin urmare, majoritatea guvernamentală era formată din 405 mandate, iar opoziţia avea doar 9 mandate.

Patru ani mai târziu, pe 30 noiembrie 1952, s-au organizat din nou alegeri parlamentare, Frontul Democraţiei Populare obţinând 98,84% din voturi şi 428 de mandate. A fost perioada când Frontul Plugarilor a lui Petru Groza a fost absorbit de Partidul Muncitoresc Român, care avea să devină Partidul Comunist Român.

Au urmat alegeri parlamentare în 1957, 1961 şi 1965, cu aceleaşi scoruri ameţitoare de peste 99% pentru Frontul Democraţiei Populare. O dată cu transformarea României în ţară socialistă, în 1969, la alegerile legislative, Frontul Democraţiei Populare s-a transformat în Frontul Unităţii Socialiste, dar cu acelaşi rezultat de aproape 100%.

După 1974, deputaţii din Marea Adunare Naţională trebuiau să aleagă, de formă, preşedintele statului sau mai bine zis să ia act de această instalare a unei singure persoane, mereu aceeaşi, aşa cum a fost Nicolae Ceauşescu până în 1989. Bineînţeles, care şi în perioada Prezidiului, şi după 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, jocurile de culise nu au lipsit.

Potrivit istoricului Florin Dârdală, un alt aşa zis şef de stat din acea perioadă, Ioan Gheorghe Maurer a dovedit prin votul de încredere dat lui Nicolae Ceauşescu după moartea lui Gheorghiu Dej că funcţiile nu erau cele mai mari dorinţe ale sale, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru Chivu Stoica, care l-a rândul său l-a sprijinit pe Ceauşescu după moartea lui Dej.

Cu toate acestea, erau suficienţi membri ai Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi ulterior ai Consiliului de Stat care se înghesuiau prin jocuri în spatele scenei să intre în acest cerc select, pentru că de la acest etaj ierarhic erau vizibili pentru viitoarele preluări de putere în ierarhia statului şi mai ales a partidului.

Dispută Gheorghe Apostol-Nicolae Ceauşescu

„Îi includ aici pe Gheorghe Apostol şi bineînţeles Nicolae Ceauşescu, care şi-au disputat mult întâietatea şi au încercat să-şi crească influenta în zona conducerii partidului şi a statului. De exemplu, Prezidiul MAN avea printre atribuţii şi pe aceea de a reprezenta România în relaţiile internaţionale. Într-o astfel de împrejurare Ceauşescu a obţinut încrederea decisivă a lui Maurer pentru viitoarea ascensiune. În vreme ce Gheorghe Apostol s-a întrecut în a-i fi pe plac lui Dej, pariind pe o carte ghinionistă, pentru că în Biroul politic morţii nu mai aveau nici un cuvânt de spus, iar Dej era puţin probabil să lase puterea din mâna altfel decât mort, Ceauşescu a accelerat acolo unde trebuia, obţinând acele simpatii necesare măcar pentru a fi în cărţi la o eventuală succesiune”, mai spune istoricul Florin Dîrdală.

Şi tot Nicolae Ceauşescu a avut flerul necesar să nu trădeze încrederea susţinătorilor, atâta timp cât poziţia sa de şef suprem nu era consolidată. A mers în vizite prin ţară alături de conducerea de partid şi de stat, dând tot timpul impresia unui adevărat conducâtor, ţinând cont de părerea celor din jurul său, nume mari în eşalonul naţional  de conducere. În esenţă a păcălit cu multă abilitate pe toată lumea.

„Alegerile în acea perioadă erau hotărâte, deliberate şi şablonate. Ele întotdeauna se încheiau cu scorul de 99,9%, iar după încheierea lor urma cortegiul de felicitări şi daruri”, ne-a precizat profesorul de istorie focşănean Cezar Cherciu.

Ales de Marea Adunare Naţională

Profesorul îşi aduce aminte că în acea perioadă existau la fel ca şi astăzi campanii electorale, iar cei propuşi să facă parte din Marea Adunare Naţională erau purtaţi prin fabrici, uzine şi alte instituţii ca purtători de mesaje însufleţitoare, ei fiind acei eroi ai muncii socialiste.

„Sigur, că Ceauşescu nu era ales direct, prin votul românilor, ci de către Marea Adunare Naţională, dar el avea mandat de patru ani în fruntea statului şi la acest interval se organizau alegeri legislative. Ultimele sale cuvinte, că nu răspunde decât în faţa Marii Adunări naţionale, în acest sens au fost spuse”, ne-a mai spus profesorul Cezar Cherciu.

Următoarele alegeri în România Socialistă au mai fost în 1975, când din 14.900.032 votanţi înregistraţi s-au prezentat la vot 99,96%, adică 14.894.185 de electori, toţi dându-şi votul pentru Frontul Unităţii Socialiste.

În1980, populaţia cu drept de vot a crescut la 15.631.351 de persoane, iar numărul celor care au fost prezenţi la vot s-a ridicat la 15.629.098, respectiv 99,9%, în toată ţara fiind 44 de voturi anulate.

În fine, ultimele alegeri legislative din România Socialistă au avut loc pe 17 martie 1985, când peste 15,7 milioane de români au votat cu toţii pentru Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Nu s-a înregistrat atunci nici un vot nul.