Cum s-a înfiinţat în România Crucea Roşie, cea mai mare organizaţie umanitară din lume

Societatea Crucea Roşie din România şi-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti.

Europenilor le-a trebuit mult timp pentru a dovedi că iubirea faţă de semenii năpăstuiţi nu este doar o legendă. O astfel de atitudine nobilă a prins un contur decisiv abia în anul 1859, când negustorul elveţian Henry Dunant, trecând pe lângă Solferino, un mic sătuc din nordul Italiei, a văzut mii de morţi şi răniţi pe câmpul de luptă, seceraţi în înfruntarea dintre armata franco-italiană şi cea austriacă.

Impresionat de suferinţă acestor oameni, abandonaţi fără regrete sub razele arzătoare ale soarelui, Henry Dunant a organizat pe loc un serviciu de acordare a primului ajutor, apelând la femeile din satele apropiate.

Imaginea acelui câmp de luptă a reprezentat punctul de plecare în crearea, în anul 1863, a Comitetului din Geneva pentru ajutorarea militarilor răniţi, care a adoptat 10 rezoluţii, considerate actul de naştere al Crucii Roşii.

România a devenit Parte semnatară la prima Convenţie de la Geneva din 1864 şi a ratificat-o în 1874.
Doi ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinţă Societatea Crucea Roşie din România şi şi-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti, având ca prim preşedinte pe prinţul Dimitrie Ghica.

Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Romane se regăsesc importante personalităţi ale vremii, precum Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino şi Dr. Carol Davila.

"La nici trei săptămâni de la înfiinţare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanţă a Crucii Roşii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarităţii ce uneşte Societăţile Naţionale surori, prima misiune a Crucii Roşii Romane avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniţi, indiferent de tabără din care făceau parte. În anii 1877-1878, în timpul Războiului de Independenţă, Crucea Roşie Romană a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în diferite oraşe din ţară. Societăţi de Cruce Rosie din Germania, Italia, Belgia, Suedia şi Franţa au trimis ajutoare materiale şi personal medical", potrivit istoricului Crucii Roşii.

Au urmat ani de extindere a activităţii societăţii, care pregătea surori de caritate, fiind înfiinţată şi prima şcoală de infirmiere.

Personalul Spitalului Mobil al Crucii Roşii Române a acordat asistenţă militarilor bolnavi de holeră pe teritoriul statului bulgar în timpul războiului balcani din 1913.

Prin Statulul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societăţii. De aceea, în 1906, au pus bazele “Societăţii de Cruce Rosie a doamnelor din România”, prima preşedinta aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activă în paralel cu cea înfiinţată în 1876 şi se ocupă cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război şi calamităţi, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate oraşele ţării.

Cu sprijinul unui număr impresionant de voluntari, Crucea Rosie Romană a trecut proba de foc a primului război mondial. În aceşti ani grei pentru ţara, Crucea Rosie Romană a asistat în spitalele proprii peste 150 000 de răniţi, a asigurat hrană pentru militari, refugiaţi şi populaţia afectată de conflict, a facilitat schimbul de corespondenţa între prizonierii de război şi familiile acestora, a sprijinit cu hrană şi îmbrăcăminte prizonierii romani din lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operaţiuni au fost mobilizate de Crucea Rosie din donaţii publice, provenite de la populaţie şi de la surse externe.

Organizaţie cu un scop admirabil, societatea de Cruce Roşie a reprezentat şi semnifică în continuare un reazem pentru mulţi nefericiţi, jucând pe scena bunătăţii  un rol la fel de valoros ca şi biserica, poate şi mai mare,  ale cărei principii le-a preluat şi le-a desăvârşit.