Cum era Mihai Eminescu ca bibliotecar. „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică“
0Geniul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, a fost în două rânduri din viaţa sa angajat al Bibliotecii Universităţii din Iaşi.
Una dintre slujbele preferate ale poetului Mihai Eminescu în primii ani ai săi de consacrare a fost cea de bibliotecar. Între anii 1874-1875 acesta a fost angajat al Bibliotecii Universităţii din Iaşi şi potrivit celor care i-au studiat activitatea Eminescu era extrem de riguros, foarte conştiincios, extrem de competent.
Înregistrările în inventare, făcute de poet, contrastează cu ale altor funcţionari, fie din cei care l-au precedat, fie din cei care l-au urmat în serviciul Bibliotecii.
“Cărţile erau înregistrate şi inventariate precis, după regulile biblioteconomice pe atunci în vigoare, cu puţin erori şi cu o grijă pentru lucrul ordonat şi conştiincios. Când se întâmpla ca vreunui volum să-i lipsească tabla de materie, Eminescu i-o făcea el însuşi. Nu uita să urmărească cu tenacitate restituirea cărţilor împrumutate profesorilor, care se ştia că sunt îndeobşte recalcitranţi la astfel de restituiri”, potrivit lui Gheorghe Zane, fost economist român, istoric al gândirii economice româneşti, el însuşi bibliotecar la Iaşi.
Însuşi poetul recunoaşte în memoriile sale că biblioteca a fost locul unde se simţea cu adevărat fericit.
“Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi cufunda ca un budist în trecut. Mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni”, spunea despre această perioadă a vieţii sale Mihai Eminescu.
Istoricii literari susţin că Eminescu era pasionat în special de tipăriturile vechi şi era un maestru la achiziţiile de carte. Poetul îşi lua cu de la sine putere libertatea de a duce tratative cu vânzătorul, obţinând un preţ mai mic.
Ajungea la negocieri la sânge cu anticarul de unde achiziţiona, cărţi, tocmai pentru a face economie la bugetul bibliotecii, respectiv al Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, care finanţa activitatea bibliotecilor. Bineînţeles, economiile erau folosite tot pentru achiziţia de alte manuscrise interesante pentru publicul bibliotecii.
Prima repriză de bibliotecar pentru Eminescu a durat ceva mai bine de un an şi s-a încheiat în vara lui 2015, continuând totuşi să aibă legături cu instituţia, prin faptul că era revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, fiind practic membru de drept al Bibliotecii.
“Eminescu voia să revoluţioneze biblioteca cu tot dinadinsul. Având naivitatea să creadă că rostul ei este de a fi o fereastră permanent deschisă spre grădinile culturii actuale, el se porneşte înflăcărat s-o sporească şi s-o facă un instrument util de muncă”, scrie despre această perioadă din viaţa poetului criticul literar George Călinescu.
Mandatul doi, sub imperiul bolii
La zece ani distanţă, Eminescu lucrează pentru a doua oară în serviciul Bibliotecii ieşene, dar ca subbibliotecar, deşi îşi terminase studiile de filozofie la Viena şi avea acea experienţă de revizor şcolar.
Poetul, bolnav deja, a găsit în bibliotecă, încă o dată, un liman de linişte. Este o perioadă mai tristă a vieţii sale, pentru că între în ultimele luni ale anului 1884 este bolnav şi stă mai mult prin spital.
Şi în anul următor are luni de întrerupere la bibliotecă din cauza bolii, un an mai târziu renunţând la această calitate.
“În noiembrie 1886 îl găsim internat în ospiciul de alienaţi de la Mănăstirea Neamţului, unde i se trimite statele de salariu, pentru a le semna. În tot timpul cât a funcţionat a doua oară în serviciul Bibliotecii, Eminescu s-a mărginit, când nu a fost bolnav, la roluri şterse. Parcă se simte că nu mai era tânărul care luase conducerii cu zece ani mai înainte, hotărât să-i îmbogăţească colecţiile şi să o organizeze metodic”,menţionează Gheorghe Zane.