Cine a fost cel mai sărac deputat din Parlamentul României. „Trupul său a fost purtat pe braţe ca un adevărat sfânt“

Unul dintre cele mai reprezentative personaje ale istorie noastre este Ion Roată, ţăranul fruntaş din comuna Cîmpuri, care, alături de Alexandru Ioan Cuza, a avut un rol hotărâtor în înfăptuirea Unirii Principatelor Române de la 1859.

Ion Roată s-a născut în anul 1806, în satul Gura Văii, comuna Câmpuri şi împreună cu soţia sa a avut patru copii, două fete şi doi băieţi.

El a făcut parte ca deputat din divanurile ad-hoc  care aveau să se pronunţe asupra Unirii Moldovei cu Muntenia.

Ioan Roată avea 51 de ani când a fost ales deputat în divanul ad-hoc care avea să se pronunţe ulterior asupra Unirii Moldovei cu Muntenia.

„În procesele – verbale ale şedinţelor Divanului ad – hoc al Moldovei sunt amintite voturile lui Ioan Roată.  Un număr de 15 deputaţi clăcaşi, în frunte cu Ioan Roată, au întocmit şi supus Adunării ad - hoc, la 26 octombrie 1857, o jalbă în care erau arătate suferinţele şi dorinţele clăcaşilor moldoveni, care a fost respinsă în urma discuţiilor din ziua de 19 decembrie 1857. Ioan Roată s-a numărat printre sprijinitorii amendamentului lui Costache Negri, relativ la împroprietărirea ţăranilor prin acordarea unei indemnizaţii stăpânilor de moşii”, se arată în documentele Muzeului Vrancea.

Despre Ion Roată a scris însuşi povestitorul Ion Creangă, după şedinţele din 1857, din divanul Moldova.

„Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad – hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni.Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său”, îl descrie Ion Creangă pe Ion Roată.

Mihail Kogălniceanu, la rândul său deputat de Putna, l-a cunoscut şi apreciat pe Ion Roată, iar într-un moment solemn din Parlament i-a dedicat un discurs emoţionant.

„Voi cita pi Ioan Roată, deputatul pontaş de la districtul Putna. Acest nenorocit a fost adus la laşi, supus cercetărei, pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfîrşit la sapa de lemn. Cînd, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focşani spre a lua frînele guvernului din Ţara Românească, inălţimea sa a binevroit a primi pre Ioan Roată şi a asculta durerele sale. Înălţimea sa, spre onoarea sa eternă, a vărsat asupra unei inimi sîngerinde cuvinte mingîietoare, l-a îndemnat să se liniştească şi i-a dat doi pumni de galbeni. Atunce Roată cu lacrimi mulţămi domnitorului pentru dar, însă l-a intrebat: «dară onoarea mea cine mi-a da-o?» - «Vei spune, i-a răspuns Înălţimea sa, că ai vorbit cu vodă, vei spune că domnul României te-a îmbrăţişat. Nimene nu va mai pute să mai zică că eşti dezonorat». Şi domnul convenţional a îmbrăţoşat pre tăranul Ioan Roată”, spunea M. Kogălniceanu.

"Topograf" pentru ţăranii din Cîmpuri

După Unirea Principatelor, Ioan Roată a revenit în atenţia comunităţii din Cîmpuri, în 1864, în timpul legilor agrare fiind ales de către consătenii săi din să facă împroprietărirea . Prin legea agrară, ţăranii erau eliberaţi de sarcinile feudale, iar monopolurile feudale erau desfiinţate, în schimbul unei răscumpărări, plătibile în 15 ani.

Decorat de Carol I

Ion Roată a fost decorat în 1878, de către Mihail Kogălniceanu , ministru de Externe, cu  Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de cavaler, împreună cu brevetul însoţitor semnat de Domnitorul Carol I, „ca o răsplată a contribuţiei pe care înţeleptul ţăran din Câmpurile a avut-o la Înfăptuirea Principatelor Unite''.
Era doar o distincţie simbolică, pentru că în realitate Ioan Roată se zbătea într-o sărăcie lucie.
„Astfel,  M. Flondor, prefect de Putna,  un apropiat de-al lui Mihail Kogălniceanu, i-a scris acestuia, la 1880, şi deplângea soarta fostului deputat ajuns la vârsta de 74 de ani, rămas fără nicio vită în bătătură din cauza unei epizootii. Faţă de necazul şi suferinţa la care a ajuns Ioan Roată, Kogălniceanu era rugat să îl ajute cu ceva bani pentru a-şi cumpăra vite de muncă”, notează istoricul Horia Dumitrescu în „Cronica Vrancei”.

A murit în sărăcie, aşa cum s-a născut

Doi ani mai târziu, în noaptea de 19 spre 20 februarie 1882, avea să se stingă din viaţă. El a fost purtat pe braţe şi înmormântat în cimitirul bisericii din Gura Văii.

„Trupul său a fost purtat pe braţe ca un adevărat sfânt şi înmormântat cu cinste în cimitirul bisericii din Gura Văii – Câmpurile, unde şi-a avut ultimul sălaş. A murit sărac, ca mai toţi luptătorii, dar a lăsat în urma sa o nouă bogăţie, numele său, un adevărat blazon de nobleţe, intrat în istorie şi în legendă”, precizează reprezentanţii Muzeului Vrancei.

Cu prilejul sărbătoririi Centenarului Unirii Principatelor, la 1959, locuitorii comunei Cîmpuri,  cu sprijinul „organelor locale de partid şi de stat” de la acea vreme au transferat casa din satul Gura Văii în satul de reşedinţă şi au transformat-o în Casă Memorială.