Ce rol a jucat Războiul Crimeei în unirea Principatelor Române de la 1859

Războiul a durat din martie 1853 şi până în anul 1856, fiind practic un conflict armat între Rusia Imperială şi o alianţă formată din Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman.

Austria era adversara Rusiei acum un secol şi jumătate, care încheiase cu Turcia, la 14 iunie 1853, un tratat prin care i se permisese ocupaţia Principatelor ca să asigure „deşertarea” acestora de trupele ruseşti angajate în Războiul Crimeii.

Istoricii l-au considerat unul dintre ultimele războaie religioase, în care atât opinia publică, cât şi presa au jucat un rol semnificativ în a relata situaţia tragică la care a fost expusă populaţia.

Trebuie spus că Imperiul Rus a ocupat Principatele Române, dar în 1856, înfrântă, Rusia a cerut oprirea ostilităţilor.

Prin Tratatul de la Paris din acelaşi an, Principatele Române au obţinut independenţa faţă de Rusia. Acest război al Crimeii  a adus înapoi Moldovei sudul Basarabiei,  iar Principatele Române au intrat în atenţia şi bunăvoinţa Marilor Puteri.

Un tratat excelent pentru ţările române

“În finalul dezbaterilor Congresului de Pace s-a hotărât că problema  organizării politice viitoare a principatelor să fie hotărâtă prin consultarea locuitorilor lor. Pentru aceasta, s-a acordat mandat Turciei de a se ocupa de convocarea, în fiecare principat, a unei Adunări (Divan) Ad - hoc, care să exprime opţiunea politică viitoare a românilor. Hotărârea celor două Divanuri urma să fie prezentată celor 7 puteri europene, în cadrul unei conferinţe ulterioare. Prevederile Tratatului de Pace de la Paris nu au avut ca rezultat realizarea imediata a Unirii Principatelor Romane. Dar deschiderea oferită de noua situaţie diplomatică europeană crea condiţii din cele mai favorabile înfăptuirii acesteia”, potrivit istoricului Raluca Turbatu.

Cu alte cuvinte, Crimeea de atunci a adus viitoarei Românii ceea ce s-a numit la 1859 Mică Unire.

„Pentru nesemnificativa noastră porţiune geografică vrânceană, intervenţia Austriei şi ocuparea Principatelor de către trupele austriece  a adus  pe aceste meleaguri un ofiţer austriac, de origine cehă, Emanuel Baron Salomon de Friedberg. Acesta avea misiunea de a cartografia ţinutul întins ce avea ca reper  şi punct de plecare Măgura Odobeştilor. Pe lângă sarcina aceasta a luat şi numeroase însemnări despre oamenii de aici, pe care le-a strâns într-un volum pe la 1896 şi din care profesorul Vergiliu Arbore, harnicul cadru didactic de la Liceul „Unirea” a întocmit un extras pe care l-a publicat cu ajutorul Primăriei Focşani în perioada interbelică”, postrivit istoricul Florin Dârdală.

Iată câteva pasaje, mai puţin plăcute, care privesc localitatea vizitată de ofiţer, care avea să devină oraşul Micii Uniri.

„Casele din mijlocul oraşului la 1856 erau joase şi murdare, în afară de cele boiereşti care aveau o înfăţişare frumoasă. Pavajul uliţelor, acolo unde era - infam, iar acolo unde nu era, drumeţul, pe jos, călare sau în căruţa înota în praf şi noroi, pe care numai vântul şi soarele îl usca. Se găseau în Focşani multe biserici, pictate în stil bizantin, dar multe erau vopsite cu var pe dinafară, fapt ce le aducea prejudicii de imagine”, scria ofiţerul austriac.

Cartograful a mai remarcat că toată lumea din oraş arunca în mijlocul străzii zoaiele şi gunoaiele. Şi încheie capitolul dedicat Focşaniului cu o constatare severă.

„Acolo unde lucrează Românii pretutindenea e lenevire  şi încetineală. În scurt nu ştiu cum să înainteze  şi-şi creiază totdeauna o oboseală mai mare. De exemplu, la construcţia unei case aceştia nu ştiu regulile construcţiei, nu au cunoştinţe nici de roabe, nici de cărucioare  şi construiesc de obicei astfel de locuinţe fără o temelie solidă”. Observaţiile austriacului erau extrem de pertinente, chiar dacă Focşaniul mai are şi astăzi  case construite înainte de anul plimbării sale prin oraş.