"Căpitanul" Corneliu Zelea Codreanu şi începuturile mişcării legionare la Focşani
0Corneliu Zelea Codreanu, liderul extremei drepte naţionalist creştine din perioada interbelică, a avut în activitatea sa de căpetenie a legionarilor legături puternice cu oraşul Focşani.
Aici a avut loc procesul său în celebrul caz al asasinării prefectului de Iaşi, Constantin Manciu, despre care „căpitanul” vorbeşte în memoriile sale, arătând că Focşaniul era locul unde mişcarea naţionalistă nu a prins.
„Focşanii erau cea mai puternică citadela liberală din ţară. Din acel oraş erau trei miniştri în guvern: G-ral Vatoianu, N. N. Saveanu şi Chirculescu. Era singurul loc din ţară unde mişcarea naţională nu prinsese. Încercările noastre de a face ceva dăduseră greş. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tita Pavelescu, o veche naţionalistă, cu foaia „Santinela”, care semăna în pustiu”, povesteşte Corneliu Zelea Codreanu despre Focşanii anilor 1925.
Ulterior, procesul său a fost strămutat la Turnu Severin, unde liderul legionarilor a fost achitat.
În iunie 1925 Corneliu Zelea Codreanu, se căsătoreşte tot la Focşani, cu Elena Ilinoiu, fiica unui funcţionar la Căile Ferate. Deşi nu avea legături cu zona Vrancea, cei doi au dorit să facă nunta la Focşani, evenimentul fiind considerat un exerciţiu de imagine al „Căpitanului”.
Nunta a avut loc pe data de 14 iunie 1925 la Crângul Petreşti, în prezenţa a peste 100.000 de oameni, cel mai mare eveniment organizat vreodată, organizator fiind generalul Macridescu, în calitate de naş al cuplului.
La aproape două luni după nuntă, în cinstea evenimentului, Corneliu Zelea Codreanu a făcut apel la locuitorii din judeţul Putna să vină la Focşani să le boteze băieţii cu numele de Corneliu.
Documentele vremii spun că peste 200 de familii s-au înscris pentru eveniment, dar Guvernul a decretat stare de asediu în oraş şi a împiedicat evenimentul, familia Codreanu reuşind totuşi cu toate impedimentele puse de autorităţi să boteze 100 de copii la Slobozia Ciorăşti.
Candidat la Focşani
Anul următor, în 1926, îl găsim pe Corneliu Zelea Codreanu candidat pentru un post de deputat la Focşani din partea Ligii Apărării Naţional-Creştine, partid politic de orientare naţionalistă şi antisemită din România, condus de A.C. Cuza.
„În urma unei scrisori a profesorului Paulescu şi a intervenţiei Generalului Macridescu, m-am hotărât să candidez la Focşani. Iată-mă deci în cea mai dezgustătoare şi mai nedorită situaţie: mergând să cerşesc voturi pentru mine. Unde! În mijlocul mulţimii, care, tocmai în momentul în care ar fi trebuit să fie stăpânită de cele mai sfinte sentimente, fiind vorba de ţara şi de viitorul ei, e buimăcită de băutura oferită din belşug de către agenţii electorali şi stăpânită de patimile dezlănţuite de duhul rău al politicienilor. Se coboară, în aceste momente, peste viaţa liniştită şi curată a satelor, valurile pline de infecţie ale politicianismului. În ţară întreaga se întinde iadul. Din acest iad iese conducerea pentru un an, doi, trei sau patru, a unei ţări”, scrie Corneliu Zelea Codreanu în memoriile sale.
„Căpitanul” a pierdut însă pătrunderea în Parlament, din cauza şicanelor puse de autorităţi
Ulterior, La 1 Iulie 1927, se cimenteaza cel dintai legamant al legionarilor la Focsani, Bucuresti, Cluj si Campulung.
Frăţia de Cruce „Victoria” din Focşani
Deşi la începuturile sale mişcarea legionară nu a prins la Focşani, după cum mărturisea însuşi Corneliu Zelea Codreanu, ulterior, după ce activitatea căpitanului a devenit mai bine cunoscută lucrurile au început să se schimbe. Povesteşte acest lucru focşăneanul Mircea Dumitrescu, fost şef al grupului de legionari de la Berlin, într-un interviu acordat lui Liviu Valenaş, despe începuturile mişcării legionare.
„Totul a pornit dela faptul că am asistat la nunta lui Corneliu Codreanu, din data de 13 Iunie 1925. După aceea am luat legătura cu Frătia de Cruce „Victoria” din Focsani, fiind ajutat în acest sens si de fratele meu, membru al Frătiei de Cruce, mai mare decât mine cu patru ani. Din această Frătie de Cruce făceau parte si Iordache Nicoară, Victor Chirulescu, Drică Atanasiu. Pe urmă am ajuns să activez într-o altă Frătie de Cruce, unde eram fotograful ei, împreună cu Traian Cotigă, Gheorghe Serban, Stan Serban, Zanetti. Asta se întâmpla în 1928. Eram elev de liceu. Între timp, în orăselul meu, Panciu, era un vechi legionar, Neculai Voinea, cu care, în vacante, făceam marşuri împreună, ne duceam de pildă la Soveja, unde aveam o bază foarte solidă în persoana fratilor Bălan (trei frati foarte bogati din sat). Eram atunci mult prea tânăr. Ulterior însă, contactul cu Frătiile de Cruce, cu prima si mai ales cu a doua, unde având si un aparat fotografic, făceam fotografii în sedintele pe care le tineau, iar ulterior, în marsurile executate împreună cu Neculai Voinea în judetul Putna si în special pe Valea Susitei, înspre munti, sunt acelea, care m-au determinat din ce în ce mai mult în această directie”, povesteşte Mircea Dumitrescu despre cuiburile de legionari din judeţul Putna.
El spune că în mişcarea legionară erau oameni de toate vârstele, elevi, studenţi, oameni de 30-40 de ani şi de peste 70 de ani.
Numele „Frăţia de Cruce” Victoria a fost pus chiar de către Corneliu Zelea Codreanu, întrucât aceaştă mişcare a reuşit să strângă din donaţii suma de 50.000 de lei pentru cumpărarea unui camion. „Căpitanul” voia să scoată în evidentă prin acest nume factorul moral, respectiv entuziasmul, credinţa, voinţa, care învinge obstacolele cele mai grele şi duc oamenii spre victorie.
Rezistenţa din Munţii Vrancei
După venirea comuniştilor la putere, în Vrancea a existat o puternică rezistenţă, lupta cu regimul dându-se în munţi. Vânaţi sistematic, partizanii vrânceni au ajuns în mâinile Securităţii şi apoi prin puşcării. Unii au murit în detenţie, însă cei care au supravieţuit au poveşti cutremurătoare.
Gheorghe Popa a fost unul din cei 78 de mocani din Nereju, arestaţi de Securitate în 1950. El a făcut parte din organizaţia „Vlad Ţepeş II" care a pus la cale Revoluţia anticomunistă atunci când s-a decretat naţionalizarea pădurilor.
A lucrat în armată, la Batalionul de Paraşutişti, Flotila 1 Bucureşti, la Departamentul Spionaj Sabotaj şi Terorism. În 1950 a fost cooptat de colonelul Victor Lupşa pentru a spiona angajaţii Securităţii din comuna sa.
Surprinzător, comuniştii îşi instalaseră sediul chiar în casa părinţilor lui. Cu toate acestea, l-au lăsat să stea în camera de la etaj, care era construită din lemn. „Am făcut o gaură în podeaua din lemn şi stăteam cu urechea să ascult ce vorbeau ei. Îi făceam lui Lupşa notiţe cu tot ce auzeam, iar el le băga în sticle pe care le îngropa în pământ. Am lucrat aşa doi ani fără să fim descoperiţi", se arată într-o mărturie a lui Gheorghe Popa.
Telefoanele, „defectate" în noaptea răscoalei
În noaptea de 23 iulie 1950, când trebuia să înceapă răscoala, 400 de nerejeni s-au strâns în pădure în punctul Poiana Sării înarmaţi cu furci, topoare, dar şi cu arme automate rămase de la ruşi, din timpul războiului. Toţi aşteptau semnalul de la Primărie, prin telefon, întrucât se constituise o întreagă organizaţie împotriva comuniştilor, cu grupuri din toate comunele judeţului. Cineva a avut însă grijă ca telefoanele să nu funcţioneze.
„Am aşteptat ordinul de atac până pe la 3.00 dimineaţa. Am auzit apoi că nu funcţionează telefoanele, că nu se poate lua legătura cu
restul comunelor şi dimineaţă ne-am dispersat. O săptămână a fost linişte în comună, nu a venit nimeni de la Securitate, dar eram cu toţii speriaţi pentru că se ştia că va fi rău de noi. Ne-am ascuns în munţi o vreme, dar după o săptămână au început să vină după noi ca să ne aresteze. Pe Lupşa, şeful organizaţiei noastre din Nereju, l-au găsit mort în pădure, dar nu cred că el ne-a trădat. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci", a mai adăudat Gheorghe Popa.
Umilinţă peste cotele imaginabilului
După ce a fot arestat, la 24 august 1950, a fost transferat de la un penitenciar la altul, fiind judecat la Galaţi.
„Ne făceau toate mizeriile posibile în bătaie de joc. Nu doar când mergeam la interogatorii, ci tot timpul. La Paşte, ne dădea la gură cu murdărie, materie fecală, şi zicea că este în loc de anafură, iar la Bobotează, cu urină. Dacă nu acceptai, te bătea până cădeai mort", mărturiseşte nerejeanul despre tratamentele groaznice la care a fost supus.
„Era clar că toţi care am fost duşi acolo eram duşi la moarte. Stăteam câte 32 în celulă şi dormeam toţi, pe o parte, direct pe ciment. Aveai doar o rogojină, atât. Când se întorcea unul pe cealaltă parte, trebuia să se întoarcă toţi. Acolo ne făceam nevoile. Când se umplea găleata, urinam în gamela în care mâncam, că nu aveai unde şi nici nu aveam cu ce să o spălăm", îşi aminteşte cu amărăciune fostul deţinut politic. Ca să scape de chin, s-a înscris ca ajutor la bucătărie. A rezistat ceva mai bine decât ceilalţi, însă n-a scăpat de torturi până când nu a semnat declaraţia dictată de anchetatorii securişti.
Revoluţia anticomunistă, pusă la cale de comunişti
Ion Chiuchiur, un alt nerejean a susţinut că revoluţia a fost programată chiar de comunişti „pentru a scoate duşmanii poporului la iveală".
Bătrânul povestea îanainte să moară că: „Cicerone spune în cartea sa, şi nu degeaba, că acele organizaţii subversive pe care le-am făcut noi, au fost pregătite tot de comunişti, pentru că ştiau că este armament rămas în păduri din timpul războiului şi că lumea este nemulţumită. Au vrut să scoată la iveală duşmanii poporului şi să-i pedepsească. Părerea mea este că acel Lupşa era de la Securitate şi ne-a racolat pe noi".
Carcera cu sârmă ghimpată
Ion Chiuchiur a fost prins în 1950, de securişti, după ce s-a înrolat în organizaţia „Vlad Ţepeş II". Se retrăsese în munţi, însă a fost trădat de un localnic care l-a chemat la el ca să îi dea provizii pentru partizanii din munţi. „M-au luat din şura de fân de la Ion Bucăleţ. El m-a trădat şi le-a arătat securiştilor unde sunt. Mie mi-a zis că-mi dă de mâncare. Noi ne retrăsesem în munţi. Ne spusese Lupşa, şeful organizaţiei, că vin americanii şi ne lansează cu paraşuta hrană şi armament", îşi aminteşte Chiuchiur.
A fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale".
Mai puteţi citi:
Zeci de preoţi din Vrancea au suferit în închisorile comuniste pentru „păcatul” de a apăra credinţa
După 1948, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, intelectualii au fost cei mai vânaţi oameni de către staliniştii aflaţi atunci la conducerea ţării. Iar una dintre cele mai vânate categorii sociale de către autorităţile comuniste au fost preoţii.
Căsătoria celor doi a avut loc pe data de 14 iunie 1925 la Crângul Petreşti, în prezenţa a peste 100.000 de oameni, organizator fiind generalul Macridescu, în calitate de naş al cuplului.
Casa în care au locuit naşii lui Corneliu Zelea Codreanu a fost transformată în bancă
Spre deosebire de alte clădiri istorice din oraşul de pe Milcov, Casa Cristache este într-o stare foarte bună întrucât a fost cumpărată şi recondiţionată după Revoluţia din 1989 de omul de afaceri Dan Vicol.