Arhivele comunismului:Niculina Moraru, primul-secretar al Vrancei cu apucături de ţaţă

Între 1985 şi 1989, la cârma judeţului Vrancea s-a aflat o femeie despre care cei care au cunoscut-o spun că nu-i păstrează o amintire frumoasă.

În momentul în care Niculina Moraru a fost investită în funcţiile de prim-secretar al Comitetului Judeţean Vrancea al P.C.R. şi de preşedinte al Consiliului Popular Judeţean Vrancea (se practica şi, atunci, cumulul de funcţii), aceasta era, pentru vrânceni, o ilustră necunoscută.

Ei au aflat doar că era de meserie inginer agronom şi că era de baştină de prin părţile Urziceniului. Adică din Bărăgan. Vrâncenii care îşi mai aduc aminte de Niculina Moraru spun că profesional, deci ca inginer agronom, era la ea acasă.

Ştia meserie! Şi chiar făcea paradă de acest lucru. Agronomii vrânceni mai povestesc şi astăzi că „tovarăşa prim” făcea „lecţii” cu şefii de fermă şi preşedinţii de C.A.P. din judeţ, mai ales cu cei care lucrau în „cultura mare” (cultivatori de grâu, secară, orz, orzoiacă de primăvară, porumb, floarea-soarelui etc.), pe care îi scotea la tablă şi le punea întrebări de genul: "Ştii, tu, dragă, cu ce începe agricultura? Nu ştii! Agricultura începe cu arătura! Să ştiţi de la mine!"

Dacă, din punct de vedere profesional, Niculina Moraru era „beton” şi putea da lecţii multor ţărani, ca om politic era zero barat. Ba, mai mult decât atât: era o susţinătoare înverşunată a lui Nicolae Ceauşescu.

Într-o şedinţă de partid, „tovarăşa prim” a făcut imprudenţa să proclame că „indicaţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu sunt literă de lege pentru cetăţeni!”. Un agronom care a reţinut „indicaţia”, dar fiind obligat să respecte o lege care prevedea contrariul indicaţiei, ne-a relatat dialogul cu prima-secretară, care a decurs aşa:
„-Tovarăşa-prim, eu respect indicaţia tovarăşului Ceauşescu, dar legea nu-mi permite să fac ceea ce-mi cereţi dumneavoastră! „
Tovarăşa Moraru a luat foc.

Despre un alt moment „vesel” ne povesteşte un brigadier CAP din Comuna Ciorăşti. Localitate cu un pământ ca untul. Era pe la sfârşitul anului 1987, la culesul porumbului. O vreme câinoasă, cu o ploaie sacadată. Iar la colectivă femeile reprezentau forţa de muncă de bază. Ele tăiau porumbul cu tot cu ştiuleţi, făceau glugi şi depănuşau. Era ca la clacă! Femeile îndrugau verzi şi uscate. „Radio şanţ” difuza „ştiri” în cascadă. Sătencile aveau cu ele şi „trăscău”. Mai spre după-amiază s-au trezit cu tovarăşa Moraru lângă ele.
„- Ce faceţi aici? întrebă ea.
- Muncim!
- Munciţi cu sticla de vin lângă voi?
- Domniţă, zice una dintre femei, ia şi matale un gât de vin că eşti cam galbenă la faţă”.

Când „intrusa” s-a recomandat cine este, muncitoarele au înlemnit. Mai târziu aveau să ştie cu cine au de-a face.

Aceiaşi agronomi îşi mai aduc aminte că, la un „comandament agricol judeţean” (un fel de conclav în care li se freca „ridichea”), tovarăşa i-a întrebat cât lapte dau vacile din ferma lor. Când a aflat că  producţia era de doar 2-3 litri (se făcea media între vacile în lactaţie cu cele gestante sau tarate), izbucnea isteric:
„- Da ce creşti acolo, pisici? Păi, dacă mă mulg eu şi tot dau mai mult lapte”.

22 decembrie 1989 i-au dat fiori tovarăşei Moraru. A încercat să fugă prin Munţii Vrancei dar nu a avut baftă. A ajuns pe la Boloteşti (nu chiar la Km 27!), dar cu tot zelul unor localnici nu a fost primită. A ajuns captivă la Casa Armatei din Focşani, apoi un procuror „de bine” i-a întocmit un dosar penal pentru o investiţie la Muzeul Satului din Crângul Petreşti. Suma alocată a fost derizorie,  dacă ne gândim la câte miliarde aruncă în prezent baronii locali pentru investiţii care nu aduc nici un beneficiu.

Despre Niculina Moraru nu se mai ştie astăzi mare lucru.