Afaceri cu sărăcia în târgul de vechituri
0Lipsa banilor îi determină pe mulţi semeni de-ai noştri să-şi vândă hainele din case sau obiectele de suflet moştenite de la părinţi, pentru câţiva zeci de lei, bani cu care mută sărăcia de pe o zi pe alta.
Nu numai în vremuri de criză, ci dintotdeauna la Focşani, bazarul din Obor este locul care-i adună pe focşănenii cu mai puţină dare de mână, în fiecare duminică, la cumpărături. Alături de vânzătorii de maşini şi de comercianţii cu state vechi în talcioc, câteva tarabe sunt ocupate şi de oameni cu care soarta este acum mai dură.
Se consideră norocos dacă adună 100 de lei
Aceştia au răscolit prin şifoniere şi prin valizele cu amintiri după lucruri de care au fost cândva legaţi, dar acum vor să se despartă de ele pentru câţiva bănuţi, ca să-şi cumpere de mâncare.
Ei spun că sărăcia i-a împins până la limita deznădejdii. Este şi cazul lui Vasile Nica, de 34 de ani, din Focşani, care a adunat de prin casă zeci de obiecte, de la ceasuri, cărţi poştale, bancnote, insigne, bibelouri, brăţări şi alte vechituri, de pe urma cărora îşi asigură supravieţuirea.
„Am lucrat în construcţii, dar de când cu recesiunea am rămas fără loc de muncă. Altă sursă de venit n-am, iar familia trebuie s-o întreţin. Mă cam doare sufletul când mă despart de unele obiecte de natură sentimentală, cum sunt vederile, ceasurile de la bunicul şi bancnotele vechi, dar n-am încotro. Chiar şi aşa, vânzarea merge prost, iar duminicile când plec acasă cu 100 de lei sunt tot mai rare“, îşi deplânge soarta focşăneanul Vasile Nica.
Doi paşi mai încolo, o bătrânică încearcă să convingă un client că face o afacere bună dacă-i cumpără cartea „Cămaşa lui Hristos“, scoasă pe tarabă pentru „fabuloasa“ sumă de trei lei. Alături de cărţi stau împrăştiate câteva haine şi două căciuli de vulpe argintie demodate, găsite prin şifonier.
„Cămaşa lui Hristos“, la schimb cu o pâine
„De un an de zile vin aici pentru că nu mă mai ajung cu pensia. Am tensiune şi medicamentele mă costă lunar 200 de lei. Nu iese cine ştie ce, dar dacă duc acasă o pâine tot e bine. De la mine cumpără tot oamenii necăjiţi, cărora nu le ajung banii de trai“, ne spune tremurând de frig Constanţa Ardeleanu, care tocmai ce a trecut graniţa celor 80 de ani.
Constanţei nu-i pare rău după lucruri, „că doar pe lumea cealaltă nu mai are ce să facă cu ele“, ci singura tristeţe îi provine de la faptul că atât ea, cât şi alţi mulţi oameni ajunşi la o vârstă onorabilă au ajuns în situaţia umilitoare de-a nu putea avea o bătrâneţe tihnită, fără griji.