Gighera, China oltenilor
0Micuţa localitate din sudul judeţului Dolj a fost transformată de cel mai mare producător din Europa într-o adevărată oază a orezului. Riso Scotti a cultivat anul acesta 1.200 de hectare de teren şi a cumpărat alte 3.000 de hectare.
Cât vezi cu ochii, sute de hectare de teren inundat, din care tocmai ce au răsărit, timid, fire de orez verde crud. E o dimineaţă ploioasă de vară la Gighera, aşa că vadagiii din sat (oamenii care conduc apa în plantaţiile de orez-nr.) se odihnesc. Un prilej tocmai bun de bilanţ. „Ai emoţii până apar primele fire, până vezi dacă seminţele germinează sau nu. După aia trebuie să ai grijă ca nivelul apei să fie potrivit pentru că orezul se naşte în apă şi moare tot acolo“, ne spune într-o româno-italiană inteligibilă Giancarlo Geranzani, orezar din tată-n fiu.
Italianul îmbrăcat modest şi ars de soare a venit la Gighera în urmă cu şapte ani, la solicitarea Riso Scotti, cel mai mare producător de orez din Europa, care cumpărase în zonă peste 1.000 de hectare de teren. „Pe mine mă cheamă (firma Riso Scotti - nr.) când e mult de muncă, atunci când sunt buruienile de trei metri. Aici erau canalele de irigaţii stricate şi am reuşit să refacem tot. S-au investit mulţi bani, dar a meritat“, spune cu mândrie italianul care a reuşit să îşi treacă în palmares şi punerea pe picioare a orezăriilor de la Dăneasa, Brăila şi Vlădeni. Deşi familia sa are o tradiţie de 100 de ani în cultivarea orezului în regiunea Pavia din Italia, italianul vorbeşte ca un adevărat conaţional. „Dacă Guvernul ar avea grijă de agricultură, dacă s-ar investi în domeniul ăsta, România ar lua faţa tuturor europenilor pentru că aveţi un pământ minunat, este roditor şi plan. Este perfect!“, mai spune Geranzani.
Orezăriile din Gighera, refăcute de italieni
Cel puţin până acum însă, italienii au fost cei care au simţit miros de afacere acolo unde românii au lăsat totul de izbelişte. Oamenii din Gighera spun că după Revoluţie, ani la rândul, orezăriile au fost abandonate, pe pământul roditor din apropierea Dunării crescând bucuruienile. Italienii au fost cei care au adus culturile de orez din ţară la un nivel de producţie comparabil cu cel de odinioară. De la 50.000 de hectare de teren cultivate cu orez înainte de 1989, nivelul însămânţării în orezăriile din România abia dacă se apropia de un procent în 2003, iar la Gighera totul fusese lăsat în paragină. În 2004 italienii au început să cumpere teren pentru ca în 2009 prima producţie de orez de Gighera să ajungă pe mesele românilor, dar şi pe cele ale străinilor. „Au făcut treabă bună italienii ăştia, că noi n-am fost în stare să facem afacerea. Au venit ei, au investit şi acum arată din nou a orezărie. Mănâncă şi oamenii de la noi din sat o pâine, au şi italienii profit, deci toată lumea are de câştigat“, ne spune nea Marin, un sătean între două vârste.
Munca la orez nu se termină niciodată. „Condusul apei în orezării se face în funcţie de starea de vegetaţie şi starea plantei. E nevoie să asiguri permanent un strat de apă corespunzător, trebuie să lupţi împotriva dăunătorilor, a bolilor“, a spus Dan Nicola, inginerul specialist de la ferma din Gighera. Cei 20 de săteni angajaţi de Riso Scotti să aibă grijă de culturi au permanent de lucru, iar munca la orez, ne asigură inginerul, e o treabă delicată, o meserie pe care o înveţi în ani de zile. „Orezul îţi vorbeşte: dacă e verde închis e clar că îi merge bine, dacă se apleacă şi capătă o culoare gălbuie, trebuie să faci ceva pentru că, altfel, planta va muri“, ne-a explicat inginerul Nicola.
Află de ce nu pot să îşi extindă italienii afacerea de la Gighera din