Vremea când Marea Neagră era un „lac turcesc“. Cine a spart blocada otomană

La mijlocul anilor 1400, Marea Neagră intra într-un blocaj impus de Imperiul Otoman care dorea să controleze negoţul în zona balcanică.

De la cucerirea Constantinopolului bizantin în anul 1453, transformat în Istanbulul otoman, turcii au căutat neîncetat expansiunea în bazinul Mării Negre, urmărind să stăpânească toată zona litorală, de jur împrejurul mării.

La 1475, peninsula Crimeea este ocupată de otomani, care cuceresc în 1484 Chilia şi Cetatea Albă.

Următorul pas era scoaterea definitivă de pe harta maritimă a cetăţilor care se aflau sub influenţă latină.

„Marea Neagră a putut fi considerată închisă după anul 1538, după ce Imperiul Otoman a anexat Bugeacul, sudul Basarabiei. Înainte de această cucerire, în Marea Neagră mai existau acei <frânci>, latinii occidental care erau corăbieri sau negustori“, arată specialiştii Institutului Diplomatic Român în primul volum al culegerii de studii „Marea Neagră: istorie şi geopolitică“ (2006).

Istoricul Ştefan Andreescu de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române este fondator al Societăţii Europene pentru Istoria Mării Negre şi a studiat izvoarele descoperind că veneţienii au reuşit să spargă temporar blocada instituită de otomani.

„În 1672, accesul abia obţinut al navelor veneţiene în Marea Neagră a fost anulat de Marele Vizir. Accesul unei puteri maritime creştine ar fi dus la ruinarea flotei otomane, pentru că negustorii preferau comerţul europenilor“, consemnează istoricul.

În acest timp, boierimea din Moldova sau Ţara Românească se aproviziona cu mărfuri de lux aduse din Veneţia de caravanele ce străbăteau drumurile Europei.

Negustorii italieni erau prezenţi oriunde era un târg răsărit, cu lume dornică de fală, ce dorea ţesături scumpe, băuturi rafinate şi trufandale.

Comerţul funcţiona şi în sens invers: negustorii luau din Moldova, Dobrogea sau Valahia piei de bou, lână, ceară, mărfuri ce erau încărcate din Constanţa, dar şi din Brăila sau Varna.

„Strâmtorile au rămas zăvorâte pentru navigaţia europeană. Dar închiderea Mării Negre nu a fost decât relativă. Veneţia obţinuse instalarea unor consuli pe litoralul pontic, fie la Caffa (Crimeea, 1593), fie la Chilia (1640), ceea ce arată că italienii şi-au folosit din plin puterea de convingere pentru a redobândi poziţiile privilegiate deţinute la finele Evului Mediu“, concluzionează istoricul Ştefan Andreescu.

Marea Neagră, botezată de otomani

Grecii au alintat-o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i-au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Sciţiei. Otomanii au văzut-o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.

Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic.

Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă.

Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

În Dobrogea, onomastica musulmană a prins rădăcini. Localnicii au păstrat denumirile turceşti, care dau un farmec aparte ţinutului dintre Dunăre şi Marea cea Neagră.

Aşa ne clătim astăzi privirea şi sufletul în apele lacurilor Techirghiol (Ghiolul lui Tekir), Siutghiol (Ghiolul mare), Razelm/Razim, Edighiol, Taşaul, Bugeac etc.

Tot la turci este şi adâncimea maximă pe care o atinge Marea Neagră. În mijlocul coastei turceşti, la 103 kilometri de ţărmul localităţii Inebolu, marea are 2.235 metri adâncime. 

Pe aceeaşi temă: 

Onomastica Dobrogei, după aproape 460 de ani de stăpânire otomană

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul