VOCEA DOBROGEI: Poveste cu poliţişti trişti şi hoţi veseli
0Zilele trecute, o locuinţă a fost spartă. Hoţii au intrat pe geam, forţându-l cu ranga. Au intrat, au răscolit sertarele, nu au găsit ce căutau: bani, bijuterii, telefoane. Au plecat fără să fure nimic.
Nimic nu le-a plăcut din locuinţa mobilată sumar. Nu s-au atins nici măcar de nişte aparate electrocasnice nou-nouţe aflate în cutie – uşor de luat la pachet.
Proprietarul a chemat Poliţia. A sosit după 45 de minute. „Ne scuzaţi, dar primul echipaj a rămas fără benzină pe drum“.
La cererea proprietarului de a depune plângere, agenţii constatatori îşi cheamă colegii criminalişti. Poliţiştii încep să facă măsurători, să culeagă amprente. Se împrumută între ei de coli de hârtie („d-aia bună sau d-aia...?“) ca să ia declaraţii, să facă acte de constatare, să amprenteze familia.
Când îşi scoate mănuşile, criminalistul simte privirea surprinsă a proprietarului şi se justifică jenat: „Sunt foarte vechi, le folosim până la uzură completă“. Apoi îndrăzneşte şi mai jenat: „Aveţi cumva puţin talc să-mi presăraţi în ele?“
La încheierea proceselor-verbale este chemat şi un martor, vecinul de vizavi, călcat deja de două ori de hoţi. Omul este indignat: „Ştiţi ce s-a întâmplat cu hoţii mei? Judecătorii le-au dat doi ani de condamnare CU SUSPENDARE!! Vi se pare normal să mă întâlnesc acum cu ei pe stradă, să-mi râdă în nas, după ce m-au jefuit?“
Poliţiştii dau din cap, amar: „Măcar dumneavoastră ştiţi că ne-am făcut datoria? Asta ne e consolarea“.
Nici n-au terminat bine cercetarea, că a sunat scurt telefonul de serviciu. Altă spargere, altă casă, alţi oameni speriaţi că hoţii fără nicio frică puteau intra peste ei, ziua în amiaza mare. La o adică, nişte oameni al naibii de norocoşi.
A doua zi, criminaliştii erau din nou la datorie: adunau probe, cu aceleaşi „mijloace din dotare“, de la o sinucidere şi un omor.