Unde se închinau românii din Dobrogea creştină în timpul stăpânirii otomane. Rezistenţa credinţei în vremuri tulburi
0Cronicarii vremii au consemnat existenţa a 87 biserici româneşti, 18 biserici construite cu alte neamuri ortodoxe şi 4 mănăstiri în provincia cuprinsă între Dunăre şi Marea Neagră, până în anul 1878, când Dobrogea a revenit la Patria-mamă, în urma Războiului de Independenţă.
În Dobrogea otomană de până la 1878 era o regulă: lăcaşurile de cult creştine nu trebuia să fie mai înalte decât geamiile musulmanilor. Aceasta este condiţia impusă de Imperiul Otoman teritoriile stăpânite. Supuşii aveau voie să-şi practice credinţa, dar nu mai vizibil şi la un „nivel“ mai înalt decât cei care conduceau.
Cronicarii vremii au consemnat existenţa a 87 biserici româneşti, 18 biserici construite cu alte neamuri ortodoxe (Almalău, Armutlia, Baia, Nicolae Bălcescu, Beidaud, Bugeac, Carahasan, Casimcea, Cemişler, Dobromir din vale, Iulia, Măgurele, Medgidia, Olteni, Sarachioi, Trestnbis, Vetrina, Vlahi) şi 4 mănăstiri (Celic-Dere, Cocoşu, Taiţa şi Teliţa) în provincia cuprinsă între Dunăre şi Marea Neagră, până în anul 1878 când Dobrogea a revenit la Patria-mamă, în urma Războiului de Independenţă.
Istoricul dobrogean Gheorghe Dumitraşcu subliniază rolul de simbol spiritual şi naţional jucat de Biserică pentru români din teritoriile ocupate de stăpâniri străine. „Pentru teritoriile româneşti, vremelnic cotropite de imperii de altă limbă şi credinţă, Biserica a fost multă vreme cetate naţională. Oamenii ei au jucat rolul de lideri ai românilor în lupta naţională. Situaţia din Dobrogea poate fi asemănătoare Transilvaniei, cu precizarea că acolo nimeni nu a contestat instituţia Bisericii, căutând să şi-o însuşească în fapt şi în istoriografie, aşa cum s-a întâmplat în spaţiul românesc de dincoace de Dunăre“, arată prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu.
Renumitul istoric este născut în Nisipari, o aşezare din Valea Carasu întemeiată în jurul moşiei unui boier filantrop, Iuliu Valahori. În conacul său impunător, de o arhitectură aparte, funcţionează şi astăzi şcoala din Nisipari, care poartă în memoria boierului numele „Iuliu Valahori“.
Pentru profesorul Dumitraşcu a vorbi despre existenţa, vechimea, numărul şi continuitatea bisericii româneşti pe pământul său natal înseamnă a vorbi despre legătura indestructibilă pe care Dobrogea a avut-o cu Ţara. „Biserica românească înainte de 1878 a fost forma instituţională prin care românii Dobrogei au putut rămâne ei înşişi, pe pământul lor şi al strămoşilor“, afirmă prof. Gheorghe Dumitraşcu, care a adunat datele culese din arhive în volumul „Localităţi, biserici şi mănăstiri în Dobrogea până la 1878“, apărut la editura Fundaţiei Andrei Şaguna.
În lucrarea istorică sunt menţionate localităţi astăzi dispărute de pe harta Dobrogei, cum ar fi Carahasan sau Cemişlar, despre care izvoarele au reţinut numele unor preoţi români, cum ar fi părintele Panait, care erau lideri ai comunităţii. O altă serie de localităţi (Popina, Silistra, Turtucaia sau Vaidomir) fac parte în zilele noastre din Bulgaria, fiind situate în Cadrilater, adică Dobrogea de la sud de Dunăre. Foarte interesant este că localităţi româneşti din Dobrogea îşi păstrează şi acum numele musulmane: Agighiol, Atmagea, Babadag, Bugeac, Beştepe, Caraorman, Medgidia etc.
O biserică de la mijlocul anilor 1800, care se mai găseşte în picioare, este cea din nuiele de la Izvoarele, din apropiere de Lipniţa şi de Ostrov. Împreună cu bisericuţele din nuiele din Strunga şi din Satu Nou, formează triunghiul sacru din Dobrogea, unic în patrimoniul arhitectural ortodox din România. Bisericuţele din nuiele nu au turle şi nu au fundaţie.
Ridicat pe locul unde în antichitate a existat cetatea Sucidava, satul Izvoarele - cunoscut încă şi după fosta denumire de Pârjoaia - a fost populat de slavi şi de latini. Bulgari, ruşi şi români au trăit laolaltă într-un loc de o frumuseţe răvăşitoare, în care a poposit la 1880 cărturarul Teodor T. Burada, primul colecţionar de folclor dobrogean. Biserica având hramul Sfântul Dumitru a fost redescoperită şi reabilitată de un arhitect, Vlad Calboreanu (foto), care căutând un loc în care să trăiască mai mult de jumătate din an, a găsit - peste drum de căsuţa pe care se hotărâse să o cumpere - comoara ascunsă de pe malul Dunării.
„Când am cumpărat proprietatea aceasta, am observat căsuţa de peste drum. Am întrebat oamenii a cui este şi mi-au răspuns că este biserica. Cum, biserică fără turle? Când am cercetat-o, mi-am dat seama de valoarea ei. Era într-o stare jalnică, stătea să se prăbuşească. Mi s-a părut un semn venirea mea, tocmai aici, într-un loc al nimănui. Dacă Dumnezeu m-a adus lângă o biserică, care era în aşa nevoie, înseamnă că aici era nevoie de mine“, mărturiseşte arhitectul.
Pentru Vlad Calboreanu, provocarea a fost dublă: ca nou vieţuitor al cătunului şi ca specialist în arhitectură. Bisericuţa fără turlă era cât o casă, cu dimensiuni 18 x 7,5 metri şi înălţime 3,5 metri. Avea toate elementele unui lăcaş de cult: altar semicircular, naos, pronaos, pridvor, bolţi din lemn peste altar şi naos, icoane frumoase şi în bună stare. În rest, totul o deosebea de tot ce mai văzuse arhitectul până atunci. Bisericuţa era semiîngropată, având pridvorul cu o treaptă peste terenul în pantă, iar podeaua altarului sub nivelul de călcare. Pereţii erau făcuţi din împletitură de nuiele, bulgărită şi lipită cu pământ.
„Biserica de la Izvoarele este un unicat care îmbogăţeşte patrimoniul cultural, putând acoperi o pată albă din istoria arhitecturii creştine din România. Ea poate oferi răspunsul la întrebarea «Ce fel de lăcaşuri de cult au existat în secolele întunecate ale Evului Mediu, în care locuitorii acestor meleaguri au rămas creştini, dar nu au rămas monumente religioase creştine?» Lângă astfel de monumente poţi simţi măreţia unui lăcaş mic, care păstrează în interior o atmosfera de credinţă creştină, la fel de impresionantă ca aceea resimţită în marile monumente“, spune arhitectul Calboreanu.
Pe aceeaşi temă:
Triunghiul sacru din colţul Dobrogei. Bisericuţele din nuiele de la Izvoarele, Satu Nou şi Strunga