Moartea cutremurătoare a unui demnitar interbelic în lagărul comunist de la Canal. Gestul său a determinat stoparea ororilor
0Un episod cutremurător este evocat în mărturiile din lagărele comuniste, avându-l erou pe un cunoscut medic al vremii. Dr. Ion Simionescu, lider al Generaţiei naţionaliste de la 1922, şi-a provocat moartea într-o manieră care a determinat stoparea ororilor de la Canal şi nu numai.
Născut la finele anilor 1800 la Erbiceni-Iaşi, dr. Ion Simionescu era fruntaş al „Generaţiei de la 1922“ - aşa cum se intitula generaţia naţionalistă de după Primul Război Mondial. Medicul fusese subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii din Guvernul condus de Octavian Goga (29 decembrie 1937-10 februarie 1938). Deşi îl critica deschis pe mareşalul Ion Antonescu, care fusese ministrul Apărării Naţionale în cabinetul Goga, medicul Simionescu îi felicitase pe ministrul Sănătăţii din Guvernul Antonescu 3 (27 ianuarie 1941-23 august 1944), Petre Tomescu, pentru reformele făcute.
Dar cum noul regim făcea curăţenie printre adversari, dr. Simionescu era o ameninţare, ca demnitar, intelectual şi exponent al naţionalismului. A fost aruncat în temniţă, fiind trimis în lagărul de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În anul 1951, medicul a fost repartizat la colonia de la Peninsulă, denumită Valea Neagră pentru condiţiile înfiorătoare. Simionescu era ţinta predilectă a torţionarilor care ţineau să-i amintească întruna cine era şi ce a ajuns, în mâinile lor. În Brigada 13 condusă de infamul Ion Bogdănescu, doctorul Ion Simionescu era torturat şi pisat efectiv de gardieni, care îl băteau, inclusiv cu cozi de lopată, până oboseau.
Pus la munca istovitoare de la fabrica de cărămizi de la Taşaul, în Năvodari, la vârsta sa şi în starea în care fusese adus, medicul nu putea lucra cu râvna cerută de supraveghetori, astfel că sfârşea deseori ziua de muncă de 14-15 ore fără să primească nimic de mâncare. Ceilalţi deţinuţi politici, majoritatea studenţi, l-au văzut cum scormonea în gunoaie căutând resturi şi mulţumindu-se cu coji de ceapă. Alteori, gardienii îşi băteau joc de el şi îl puneau să care o grindă mare, mult peste puterile lui.
Într-una dintre zilele lui iunie 1951, doctorul Simionescu şi-a pus la cale evadarea. Cum nimeni nu reuşise vreodată să scape din lagăr, nici planul lui nu avea sorţi de izbândă, iar medicul era conştient de asta. De fapt, pe asta şi miza. A cerut voie să meargă la toaletă şi a mers însoţit de doi gardieni. Înăuntru a blocat uşa şi s-a strecurat afară prin spate fugind spre gardul de sârmă ghimpată.
Martorii spun că doctorul s-a aruncat practic în gardul de sârmă ghimpată, determinând astfel rafalele gloanţelor trase de gărzile care păzeau împrejmuirea.
Moartea sa dramatică a cutremurat deţinuţii, iar gardienii şi-au aruncat reproşuri că au fost nevoiţi să acţioneze astfel, intuind parcă represaliile cărora le vor cădea ei victimă. Gestul doctorului Ion Simionescu a ajuns la urechile mai-marilor comunişti care au dat ordin să se stopeze o vreme regimul atroce al torturilor din lagăre. La o săptămână de la moartea lui Simionescu au început anchetele, liderii comunişti vrând să se delimiteze de ororile petrecute aici, deşi ei le creaseră şi încurajaseră torţionarii.
„Moartea doctorului Ion Simionescu a fost una dintre cauzele principale pentru care experimentul demascărilor a fost oprit câteva luni mai târziu“, conchide Alin Mureşan, cercetător IICCMER, autorul cărţii „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate“ (2010), care dedică întregi capitole Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Pe aceeaşi temă: