Istoria reconstruirii monumentului Tropaeum Traiani, „uitat“ câteva decenii în Bucureşti
0Martorul naşterii poporului român este, fără îndoială, monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, ridicat de romani în anul 109 din porunca lui Nerva Traian August în cinstea victoriei împotriva dacilor.
Ajuns o ruină la finalul secolului al XIX-lea, a intrat în atenţia unor istorici şi arheologi, care au vrut să-i ofere din nou măreţia de care s-a bucurat. Însă, istoria reconstrucţiei monumentului pe amplasamentul actual nu a fost deloc una simplă.
În jurul anului 1882, istoricul şi arheologul Grigore Tocilescu începe să reunească bucăţile de piatră şi mortar ce compuneau odată monumentul Tropaeum Traiani. Conform lui A. Rădulescu, în articolul ”Un act de semnificaţie istorică. Reconstruirea monumentului triumfal de la Adamclisi”, aceste bucăţi de piatră erau răspândite pe dealurile din zonă. Construcţia ridicată de romani avea o circumferinţă de 39 de metri şi o înălţime de 38 de metri şi era formată din 54 de metope (sculpturi în basorelief cu scene din luptă), din care s-au păstrat 49.
Cele 54 de metope se grupau în şase scene de câte nouă piese. Scenele se succedau astfel: Traian în fruntea cavaleriei, Traian atacă cetatea şi o cucereşte, Traian pe locul unui castru nou construit, primeşte închinăciune a populaţiei locale şi prezentarea prizonierilor, Traian comandă marşul infanteriei plecând la atac, Traian conduce victorios o mare bătălie de infanterie, Traian este aclamat de trupe.
La iniţiativa lui Tocilescu, Mihail Kogălniceanu propune în Parlament şi obţine acordul, ca monumentul să fie reconstituit nu la Adamclisi, ci la Bucureşti. Se obţine astfel finanţarea transportării în capitală a blocurilor de piatră figurate şi de mai mare importanţă. Începe o operaţiune, care durează mai mulţi ani, de transportare a monumentului pe traseul ”Adamclisi – Rasova în care sau sănii trase de boi, pe Dunăre până la Giurgiu şi de la Giurgiu la Bucureşti pe calea ferată”, notează A. Rădulescu.
Tulburările şi dezinteresul politic, precum şi moartea în anul 1909 a lui Tocilescu au făcut ca ideea ridicării acestui simbol într-o piaţă bucureşteană să nu prindă contur. Iniţiativa este preluată şi susţinută şi de Vasile Pârvan, însă rezultatul este acelaşi. Piesele aduse la Bucureşti sunt ”luate din curtea Universităţii – unde se afla Muzeul Naţional de Antichităţi – şi aruncate pur şi simplu în parcul Libertăţii, unde rămân într-o stare jalnică şi condamnabilă uitare, până în 1948”, se arată în articolul lui A. Rădulescu ”Un act de semnificaţie istorică. Reconstruirea monumentului triumfal de la Adamclisi”.
După instaurarea regimului comunist, au loc o serie de întâlniri la Bucureşti şi Constanţa ale unor istorici, arheologi, arhitecţi, ingineri care au căutat cea mai bună metodă de restaurare a monumentului, de data aceasta acolo unde a fost el ridicat iniţial, la Adamclisi, în judeţul Constanţa. La 29 mai 1960, în cadrul unei asemenea ”consfătuiri”, s-a ajuns la discutarea a două metode de reconstruire: metoda reconstituirii ”istorice”, cu piesele originale, cele care lipseau urmând a fi înlocuite cu replici şi metoda reconstituirii cu copii executate din piatră, după piesele originale - acestea fiind păstrate într-un muzeu.
Pentru prima metodă, cea a reconstruirii ”istorice”, specialiştii s-au izbit de o altă problemă deosebit de importantă. Aveau la îndemână doar o monografie a monumentului scrisă de Gr. Tocilescu, O. Bendorf şi G. Niemann. ”Au rămas neprecizate o seamă de elemente, ca de pildă ordinea metopelor, succesiunea pieselor de friză şi cornişă, numărul şirurilor şi rândurilor de solzi de pe acoperişul tronconic cu proporţia descreşterii acestora”, scrie A. Rădulescu.
Timpul trece, iar discuţiile se prelungesc pentru încă 12 ani când se revine la a doua metodă a reconstruirii monumentului Tropaeum Traiani, denumită acum ”restaurare autoportantă”. Astfel, treptele sunt restaurate cu piatră din cariera Deleni, apoi se toarnă o bază de beton care imită primele trei rânduri de asize ale paramentului, se înalţă o tâmplărie metalică pe care se montează simili de piatră artificială (copii pe plăci subţiri ale pieselor originale).
A. Rădulescu notează că acest proiect de realizare a monumentului, care a început în toamna anului 1975, are o serie de avantaje: ”arată imaginea integrală a monumentului, în toată măreţia lui şi cu toate registrele exterioare ale ornamenticii; nucleul se conservă perfect, iar cercetări se pot face oricând deoarece între nucleu şi pereţi rămâne un spaţiu larg.
Pe lângă reconstruirea monumentului au fost efectuate lucrări de cercetare şi restaurare a zidului de incintă la cetatea din apropiere, construirea unui muzeu în localitatea Adamclisi care să adăpostească toate piesele descoperite în zonă, astfel s-a creat un adevărat complex arheologic.