Destinaţie de weekend: Oaza de linişte de la Cheile Dobrogei

Natură, libertate şi peisaje impresionante. Stânci în care natura a sculptat cu măiestrie, înţepenite în pământurile Dobrogei pentru totdeauna. Plante ce-şi ascund rădăcinile doar în solul arid al acestor ţinuturi şi reptile ce bântuie prin tufişuri. Este Rezervaţia Cheile Dobrogei, unică în România.

Este un loc pe care merită să-l vizitezi primăvara sau toamna, când căldura este suportabilă. Ca să ajungi la Cheile Dobrogei, din Constanţa urmezi drumul european 60, spre Hârşova, până la Mihail Kogălniceanu, apoi faci dreapta spre comuna Târguşor. După aproximativ 40 de kilometri, la jumătatea satului, vei găsi un indicator dreapta, spre  Grădina, un sat uitat de lume. Urmezi drumul asfaltat, iar în jur admiri câmpurile arse de soare.

Traseul devine apoi anevoios. Drumul şerpuieşte printr-o pădurice de arbori pitici, iar brusc în faţa ochilor se iveşte peisajul de vis: Masivul Cheile Dobrogei, situat pe versantul de vest al văii Casimcea. Ai senzaţia că ai în faţă munţi tociţi de timp şi de capriciile vremii. Malurile sunt brăzdate de stâncile ce se înalţă spre cer. Descoperi acolo o oază de linişte.

Sporturi extreme

Locul este căutat de constănţenii care vor să petreacă un weekend în mijlocul naturii sălbatice, dar şi de cei pasionaţi de escaladă montană.  Sezonul de căţărare începe în luna aprilie şi ţine până la sfârşitul lui octombrie. La Cheile Dobrogei, pereţii de calcar sunt în imediata apropiere a şoselei şi măsoară în unele zone aproape 40 de metri. În general cursurile sunt ţinute pentru grupuri de 10 – 14 persoane. Terenul trebuie pregătit.

Tărâmul peşterilor

Tot în apropiere se află şi mai multe peşteri – peştera Liliecilor, peştera La Adam şi cea în care se spune că a trăit Sfântul Casian. Ca să ajungi la caverna sfântului trebuie să urmezi un drum pietruit, ce se deschide înainte de a intra în comuna Târguşor. Vei ajunge mai întâi la Mănăstirea Sfântul Casian, ce se află în vârful unui deal unde autovehiculele ajung cu greu - şi asta doar în timpul verii. Locul este rupt de lume.

La peşteră, însă, poţi ajunge numai pe jos, printre ciulini şi copaci contorsionaţi, printre măceşi şi porumbari. Din când în când, un indicator indică timid traseul ce seamănă foarte bine cu unul de munte, cu alunecuşuri şi scăriţe, cu pietre care îţi dau impresia că s-ar putea prăvăli în orice moment.

După aproximativ 20 de minute de mers, ajungi la peşteră. Aventura nu se opreşte aici. Pentru a intra în interiorul cavernei, trebuie sa urci scăriţele. Totul este foarte abrupt. Peştera este foarte simplă. În faţă, se află altarul. În tradiţia locului, se crede că aceasta a fost lăcaşul de rugăciune pentru comunităţile creştine din perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al X-lea.

Dacă ai curajul să urci pe un coridor abrupt şi întunecat, ajungi în camera unde se crede că ar fi trăit sfântul, o încăpere mică şi întunecată. De sus, se văd toate împrejurimile.