Rugăciunea unui copil neglijat de părinţi: „Fă-mă, Doamne, telecomandă!“
0Psihologii spun că zilnic trebuie să petrecem un timp de calitate cu copiii noştri, iar acest timp nu presupune perioada când îi ajutăm la teme. Să lăsăm deoparte telefonul, să închidem televizorul şi să ne jucăm cu ei, să vorbim cu ei.
”În fiecare zi, oră, pas cu pas, copilul acumulează. E un burete. Până la vârsta de 7 ani el observă tot. Observă şi când tu ai o grimasă de încordare. Te gândeşti urât, de rău la cineva, te-a supărat o persoană. Copilul te simte şi vine şi te întreabă: s-a întâmplat ceva? Am greşit eu cu ceva? El nu are experienţă să desluşească mimica feţei. Şi atunci el se învinovăţeşte şi aici trebuie să avem mare grijă ce îi transmitem copilul”, spune psihologul Monica Cristea din Cluj.
Părintele este primul model al copilului. Prichindelul învaţă din primele sale luni de viaţă - învaţă când să plângă, când să fie fericit, tot prin imitaţie de la mama, de la tata. ”De obicei, fetiţele învaţă de mamă, iar băieţeii de la tată. Fiecare preia de la modelul de sex. Fetiţele, din jurul vârstei de 3 ani încalcă pantofii mamei, vor să fie doamne, se dau cu ruj, iau poşeta mamei. Deci vedem modelul mamei. La fel se întâmplă şi cu băieţeii - dacă îl vede pe tata stând la calculator, atunci şi el va face la fel, dacă îl vede făcând glume, el va fi un copil vesel”, mai afirmă psihologul.
Timp zilnic, nu doar timp pentru teme
Potrivit acesteia, părinţii trebuie să-şi facă zilnic timp pentru copii lor, să aibă multă răbdare, să lase lucrurile să curgă de la sine.
”Problemele de acasă trebuie să rămână acasă şi să le rezolvăm acasă. Problemele de la serviciu trebuie să rămână la serviciu şi să le rezolvăm acolo. Mai greu în practică. De obicei, le amestecăm şi nu e bine. E bine ca părinţii să-şi facă mereu timp zilnic ca să se joace cu copii şi să fie cu ei, dar un timp de calitate. În opinia mea, timpul pentru teme e unul plin de conflicte, nu e un timp de calitate. Părintele este tensionat că trebuie să stea atâtea ore să facă treme cu copilul, iar copilul e frustrant că nu ştie şi că el ar vrea să se joace”, adaugă psihologul (foto dreapta, credit foto: Florina Pop).
La unul dintre congresele la care a participat a auzit o poezie pe care a pus-o pe gânduri şi pe care o dă ca răspuns când e întrebată ce înseamnă timp de calitate.
”Rugăciunea unui copil. Poezia începe aşa: «Doamne, fă-mă telecomandă!/Fraţii mei să se bată de la mine ca de la o telecomandă/Tatăl meu să mă caute cu atâta înverşunare aşa cum caută telecomandă când are un meci de fotbal/Mama să fie atât de preocupată să găsească telecomanda ca şi atunci când caută telenovela ei preferată». Deci, să lăsăm telefonul deoparte, să închidem televizorul şi să ne jucăm cu el. Să-i vedem sclipirea ochilor când el se bucură, să îi simţim suferinţa când pierde la un joc sau e nemulţumit”, adaugă psihologul Monica Cristea.
Monica Cristea mărturiseşte că şi-a surprins copii, băiat şi fată, acum aproape adulţi, jucându-se, când erau mici, până la vârsta de 6 ani, de-a mama şi tata. ”Mă vedeam ca într-o oglindă. Intonaţie, gestică, tot. Mă vedeam ca într-o oglindă pe mine şi pe soţul meu în ei”, povesteşte ea.
Pe la vârstele de 5-6 ani, fetiţele/băieţii încep să-şi dea seama de formele lor de feminitate/masculinitate, să conştientizeze că fetiţele sunt diferite de băieţi şi vor începe să preia replici, intonaţii şi de la celălat părinte. Vor prelua gesturi, replici, intonaţii, obiceiuri de la tată (în cazul fetelor)/mamă (în cazul băieţilor).
”Există riscul ca mama să se simtă exclusă în cazul fetiţelor. Însă mama trebuie să înveţe să aibă răbdare. E ceva normal, fata se dezvoltă, e o femeie în devenire”, spune psihologul, chiar dacă la vârsta adolescenţei tânăra îi va zice mamei ”şi ce dacă voi sunteţi mai mari, adulţi, cu nimic nu sunteţi mai grozavi decât noi. Doar aveţi acea experienţă de viaţă”. Doar.
Mai puteţi citi: