New York Times făcea, în 1884, portretul ardelenilor: sălbatici needucaţi, cu propriile idei vagi despre măreţia naţională, pentru care nu o dată şi-au riscat vieţile
0New York Times publica în data de 28 septembrie 1884 un reportaj de călătorie din Transilvania, unul acid, potrivit cluj.travel. În articol, semnat cu iniţialele jurnalistului, este descris atât peisajul, oraşele Cluj-Napoca şi Oradea, dar şi locuitorii şi obiceiurile locurilor.
Articolul din New York Times este semnat discret, doar cu iniţialele (D.K.) şi este destul de tăios legat în descrierea locuitorilor Clujului, potrivit cluj.travel. Materialul narează călătoria jurnalistului de la New York Times de la Szolnok la Braşov, călătorie făcută cu trenul. Ziaristul nu se arată încântat de Cluj-Napoca şi îl descrie astfel:
„Ciudatul mic oraş de garnizoană Klausenburg, mai cunoscut sub numele său unguresc, Kolozsvar. (...)
Principalul hotel din Kolozsvar este o clădire ciudată, întinsă în toate părţile, plină de scări răzleţite şi pasaje misterioase, încât nu m-am întors niciodată dintr-o plimbare fără o vie curiozitate de a vedea în ce parte a hotelului voi ajunge, în a cui cameră voi intra în locul camerei mele.
Oraşul în sine - un loc liniştit şi de modă veche, care se pare că s-a străduit din răsputeri să planteze supărătoarea staţie de cale ferată cât mai departe posibil - este aşezat într-o vale înfrunzită, închisă de dealuri joase, pe vârful unuia se ridică o mică cetate de culoarea untului, supraveghind bulevardul larg şi umbrit care însoţeşte râul.
Arhitectul Kolozsvar-ului trebuie că s-a inspirat din reţeta irlandezului de a face un tun: «Ia o gaură şi pune fier în jurul ei», oraşul fiind construit în jurul unei vaste pieţe patrulatere, suficient de mare pentru trecerea în revistă a unui regiment întreg, în centrul căreia o coloană de piatră cu o lungă inscripţie în latină comemorează uluitorul fapt că, odată, Împăratul şi Împărăteasa au onorat locul prin aceea că au venit aici, iar apoi au plecat", scrie în New York Times.
Nici despre oamenii pe care i-a văzut din tren, de la Cluj spre Braşov, nu are vorbe de bine: „Expresul parcurge în opt ore cele 220 de mile dintre Kolozsvar şi Brazso (Braşov - n.r.), dar grupurile pitoreşti din fiecare staţie uşurează cu mult ceea ce d-na Malaprop ar fi numit Te Deum-ul călătoriei.
Este, o dată, acest ţigan negricios care arată ca un bandit şi care te scrutează atent, cu ochii săi întunecaţi, pătrunzători, prin buclele negre, lăţoase, care îi cad pe ochi. Mai este faţa aspră, pământie, cu mustaţă, a ţăranului transilvănean, umbrită de o pălărie de paie deteriorată.
Mai încolo, unul lângă altul, se află ungurul înalt, vânjos, măsliniu şi recrutul austriac, roşu la faţă, cu părul deschis la culoare şi înfăţişare voioasă.
Iar acolo, mai frapant decât toţi, este valahul pe jumătate sălbatic cu ai săi largi pantaloni albi băgaţi în cizmele înalte, şi o curea de piele aproape la fel de lată şi de grea ca un gâtar de cal, în jurul brâului. Orice pictor care ar vedea o bandă de indivizi din aceştia întrând într-o târg transilvănean dis-de-dimineaţă, cu căruţele lor rudimentare şi caii lor slabi şi musculoşi, cu greu ar găsi alt obiect de studiu pentru o pictură a hunilor lui Attila în marşul lor spre nimicirea puterii căzătoare a Imperiului Roman.
Totuşi, aceşti sălbatici needucaţi, dintre care unul din o sută ştie să scrie şi să citească, au propriile idei vagi despre măreţia naţională şi gloria străveche, pentru care nu o dată şi-au riscat vieţile, cu la fel de mare nesăbuinţă ca orice cruciat de viţă nobilă", notează autorul textului.
Textul integral şi mai multe imagini din acea perioadă pot fi văzute AICI.