De ce aprilie se numeşte în popor „Prier“ şi ce este „focul viu“
0În a patra lună a anului, primăvara începe să-şi intre în drepturi şi ţăranii ştiu dacă vremurile vor fi sărace în funcţie de cum va fi vremea în aprilie.
„Dacă în aprilie timpul este friguros şi secetos, se anunţă sărăcie. În această lună continuă semănăturile de primăvară, se închid ţarinele pentru păşunat, se formează turmele, se tund oile înainte de a urca la munte şi se construiesc sau repară oboarele pentru vite“, explică etnologul şi interpreta de muzică populară Maria Şomlea pe blogul său.
În postarea sa legată de 1 aprilie descrie care sunt tradiţiile lunii aprilie, numită Prier în popor. Numele popular al celei de-a patra luni a anului vine din limba latină, aprilis.
Primul obicei pe care-l prezintă este despre „focul viu“, un foc pe care-l aprind pe 22 aprilie, în ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe, bărbaţii în gospodării, la stâni sau în locurile unde vor păşuna la vară animalele.
Expresia „foc viu“ are o simbolistică ce pleacă de la focul furat de Prometeu de la zei şi adus pe pământ muritorilor, fiind un gest asimilat cu ideea de purificare, de înnoire.
Potrivit etnologului Aurel Bodiu, pe care Maria Şomlea îl citează, tradiţia acestui foc viu a fost atestat şi în judeţul Cluj – după cum a scris Ion Muşlea - , în zona satului Bonţ din comuna Fizeşu Gherlii, în zona Deltei Ardealului.
„Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască. Prin frecarea a două lemne uscate, sau prin răsucirea unei nuiele, cu ajutorul unui vârtej, într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale «focului viu». După ce iasca se aprindea era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul «focului viu» are puterea de a «curăţa vitele» şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure «mana».
După «purificarea» simbolică a turmelor, tinerii şi copiii care au asistat la ceremonialul «curăţirii prin fumul focului viu» al vitelor, sar peste foc cu credinţa că acest rit îi va proteja de «rele şi necazuri», făcându-i «uşori şi sprinteni», peste an. «Purificarea» oamenilor şi a turmelor prin intermediul «focului viu» echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu «biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară asupra întunericului şi a frigului de iarnă». Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: «Focul viu nu trebuie să se stingă niciodată», acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă. Se spune că la casa sau stâna cu «foc viu» este mare noroc şi nimic rău nu se poate apropia“, explică Maria Şomlea pe blog.
Focul nu trebuia lăsat să se stingă. Când se aprindea la stânile din Transilvania exista obiceiul ca turmele de oi să fie trecute prin fum sau peste flăcări. Peste foc săreau şi flăcăii şi se punea la cale o petrecere cu sătenii. Se mânca lapte, caş şi plăcintă cu brânză.
„În judeţul Cluj, la Mărişel, mai dăinuie şi azi practici legate de «focul viu», termen pe care localnicii îl ştiu şi ca denumire a unei boli de piele (bube pe corp). Ei spun că această boală nu trece, decât dacă cel «bubat» este spălat cu apa în care s-au stins cărbuni din focul aprins conform ritualului“, mai scrie Maria Şomlea.
Iar din cenuşa rămasă de la acest foc se făceau diverse leacuri în combinaţie cu plante, lapte şi grăsime, pentru animale şi oameni.
Mai puteţi citi: